vreau să spun, ca să-ţi arăt că sînt vrednic de tine. Deşi asta n-o să se întîmple niciodată cu adevărat. Dar măcar să-ţi pot arăta că nu sînt nevrednic. Voiam să fac ceva.

— Dar de ce crezi că-i nevoie să… începu Lenina, însă lăsă fraza neterminată.

În glasul ei se strecură o undă de iritare. Cînd te-ai aplecat înainte, tot mai aproape, cu buzele întredeschise – şi te trezeşti absolut dintr-o dată, într-o poziţie atît de ridicolă întinzîndu-te în gol cînd cel din faţa ta sare ca un nătîng în picioare – ei bine, există un motiv de iritare, un motiv real, chiar dacă-ţi circulă prin vine o jumătate de gram de soma.

— La Malpais, bolborosi incoerent Sălbaticul, trebuia să-i aduci o piele de puma – adică, vreau să spun, cînd voiai s-o iei de nevastă. Sau cel puţin un lup.

— Bine, dar în Anglia nu avem nici o puma! izbucni Lenina, nemaiputînd să se stăpînească.

— Dar chiar dacă ar fi, adăugă Sălbaticul, devenind bruc dispreţuitor în furia lui, oamenii i-ar omorî cu elicoptere, presupun, sau cu gaze otrăvitoare, sau mai ştiu eu cu ce. Ei bine, eu unul, n-aş face asta, Lenina.

Se îndreptă din umeri şi-i înfruntă vitejeşte privirea, care de fapt trăda enervare şi nedumerire. Zăpăcit la rîndul lui, repetă:

— Aş face orice. Iar apoi şi mai incoerent: — Orice mi-ai cere. Există şi distracţii care se dovedesc dureroase – o ştii şi tu. Plăcerea unui joc sporeşte-ades – atunci cînd e mai mare osteneala3. Aşa simt eu. Adică vreau să spun că aş mătura şi pe jos, dacă mi-ai cere s-o fac.

— Bine, dar aici avem aspiratoare, rămase uimită Lenina. Nu e necesar.

— Nu, fireşte că nu e necesar. Dar sînt şi înjosiri ce-s îndurate nobil4. Mi-ar plăcea să sufăr cu nobleţe o înjosire. Tu nu-ţi dai seama?

— Bine, dar dacă avem aspiratoare…

— Nu despre asta e vorba.

— Şi avem şi Epsiloni-Inferiori care să le mînuiască, continuă ea. Şi atunci, de ce? Efectiv, de ce?

— Cum de ce? Pentru tine, numai şi numai de dragul tău. Doar ca să-ţi arăt că…

— Şi care naiba-i legătura dintre puma şi aspiratoare…

— Ca să-ţi arăt cît de mult…

— Şi ce au de-a face puma cu bucuria de-a mă vedea pe mine?… întrebă ea tot mai exasperată.

— Te iubesc, Lenina! îngăimă el aproape deznădăjduit.

Leninei îi năvăli sîngele în obraji – un simbol al încîntării care o copleşise ca un val interior.

— Chiar crezi ceea ce spui, John?

— N-am vrut s-o spun, strigă Sălbaticul, împreunîndu-şi mîinile într-un gest chinuit. Nu pînă cînd… Ascultă-mă, Lenina: la Malpais oamenii se căsătoresc.

— De ce?

Din nou se strecura acea undă de iritare în glasul ei. „Despre ce naiba o fi vorbind ăsta acum?“

— Se căsătoresc pentru totdeauna. Fac legămînt să trăiască de-a pururi împreună.

— Vai ce idee îngrozitoare! exclamă Lenina, sincer şocată.

— „Să ţină jarul dragostei nestins, trăind mai mult ca nurii, tinerească, c-un suflet ce renaşte mai curînd decît se stinge-a sîngelui văpaie.“5

— Cum?

— Aşa e şi în Shakespeare: „De-o să te-atingi însă de ea-nainte de-a se fi săvîrşit tipicul tot şi sfînta slujbă, după rînduială…“6

— Pentru numele lui Ford, John, vorbeşte şi tu ca oamenii! Nu înţeleg un cuvinţel din tot ce-ndrugi acolo. Mai întîi vorbeşti de aspiratoare, pe urmă de nuri, de slujbe, mă scoţi pur şi simplu din minţi! Sări în sus şi, parcă temîndu-se ca el să nu se îndepărteze de ea şi fizic, şi mintal, îl apucă strîns de încheieturile mîinilor. Răspunde-mi, te rog, la întrebarea asta: Îţi plac cu-adevărat sau nu?

Urmă o clipă de tăcere. Apoi el răspunse aproape în şoaptă:

— Te iubesc mai mult decît orice pe lumea asta.

— Atunci, de ce naiba nu zici aşa? strigă ea, cu o exasperare atît de profundă încît îşi înfipse unghiile ascuţite în carnea lui. În loc să baţi cîmpii cu nuri, şi aspiratoare, şi puma, şi să mă chinuieşti în halul ăsta săptămîni de-a rîndul!

Îi eliberă mîinile şi-l împinse furioasă într-o parte.

— Dacă nu mi-ai plăcea atît de mult, adăugă ea, m-aş supăra foc pe tine!

Şi deodată îl cuprinse cu braţele de după gît; surprins, îi simţi buzele moi apăsate pe gura lui. Atît de delicios de moi, atît de calde şi de electrizante încît, fără să vrea, se trezi gîndindu-se la îmbrăţişările din filmul Trei săptămîni în elicopter. O, o, o! Blonda stereoscopică şi a, a, a, harapul mai mult decît real. Oroare, oroare, oroare… Încercă să se elibereze, dar Lenina îl strînse şi mai tare.

— De ce nu mi-ai spus? îi şopti ea, retrăgîndu-şi puţin capul ca să-i privească faţa.

Ochii îi erau plini de reproşuri tandre.

— „Oricît ar fi de tainic ascunzişul, îmbietor un loc sau grea ispita (glasul conştiinţei lui tuna şi fulgera în strai poetic), n-o să-ntineze patima onoarea.“7 Nici în ruptul capului! se hotărî el.