— Ah, prostuţule! îi spuse ea. Te doream atît de mult. Şi dacă şi tu mă doreai, atunci de ce nu mi-ai…?

— Bine, Lenina, dar… dădu el să i se împotrivească.

Cum ea îşi desfăcu însă imediat braţele cu care-l încolăcea şi se trase puţin înapoi, lui i se păru o clipă că ea a înţeles aluzia căreia nu apucase să-i dea glas. În schimb, cînd ea începu să-şi descheie catarama de la banduliera albă şi apoi o atîrnă cu grijă pe speteaza unui scaun, Sălbaticul începu să bănuiască, în sfîrşit, că s-a înşelat!

— Lenina! repetă el cu îngrijorare.

Ea îşi duse mîna la guler şi trase fermoarul mult în jos pe verticală; bluza ei albă, de marinar, se desfăcu pînă la tiv; bănuielile lui se condensară într-o certitudine mult prea apăsătoare:

— Lenina, dar ce faci?

Hîrş, hîrşss! veni răspunsul ei mut. Păşind cu grijă, se eliberă de pantalonii bufanţi cu fundul larg. Drescombinezonul ei cu fermoar era roz pal. La piept îi atîrna T-ul de aur dăruit de Cantorul-şef.

— „Cei doi sîni ce-mpung, prin panglici, ochii de bărbat…“8 Cuvintele acelea tumultuoase, ca un cîntec magic, o făceau să-i pară lui John de două ori mai primejdioasă, de două ori mai ispititoare. Moi, moi, dar ce împungători! Împungeau şi sfredeleau raţiunea, erodîndu-i hotărîrea. „Nu da frîu pornirii, căci jurămintele pripite-s paie pe focul sîngelui. Fii cumpătat. De nu, sînt vorbe-n vînt.“9

Hîrş! Rozul plin şi rotund se desfăcu în două ca un măr bine despicat. O mişcare abilă a braţelor, o ridicare a piciorului drept, apoi a celui stîng, şi drescombinezonul cu fermoar zăcea acum pe jos, dezumflat şi inert.

Rămînînd pe ea doar cu pantofii, şosetele şi bereta marinărească albă pusă şmechereşte pe-o parte, înaintă spre el.

— Iubitule! Iubitule! Măcar de mi-ai fi spus mai de mult!

Şi întinse braţele spre el. Dar în loc să spună şi el „Iubito!“ şi să-şi întindă şi el braţele spre ea, Sălbaticul se retrase înspăimîntat, dînd din mîini aidoma unei păsări care bate din aripi pentru a alunga un animal primejdios ce se năpusteşte asupra ei. Se trase patru paşi înapoi şi se văzu lipit de perete, încolţit.

— O, dulceaţa mea! îi zise Lenina şi punîndu-şi mîinile pe umerii lui, se lipi tare de el. Ia-mă în braţe! îi porunci ea. „Strînge-mă mai bine, dragă, nu o face doar în şagă.“ Şi ea avea poezia veşnic la îndemînă, ştia şi ea cuvinte cîntătoare care sunau a vrăji şi a bătăi de tobe. Sărută-mă! şi închise ochii, coborînd glasul pînă nu mai rămase din el decît un murmur adormitor: „Da, strînge-mă pîn’ mă droghezi, iubire! Sărută-mă cu foc, să mă apuce coma!“

Sălbaticul o apucă de încheieturile mîinilor, i le smulse de pe umerii lui şi o împinse brutal, ţinînd-o la distanţă.

— Au, au, mă doare! Nu!… Au!

Apoi tăcu deodată. De spaimă, uită pînă şi de durere. Deschizînd ochii îi văzu chipul; nu, nu era chipul lui, era faţa unui străin feroce – palidă, strîmbă, contorsionată de o furie nebună, inexplicabilă. Cu sufletul la gură, îl întrebă în şoaptă:

— Dar ce s-a întîmplat, John?

El nu-i răspunse, nu făcu altceva decît s-o privească drept în faţă, cu ochii aceia demenţi. Mîinile cu care-i ţinea strîns încheieturile îi tremurau. Răsufla sacadat, neregulat. Istovită, slăbită într-un asemenea hal încît abia-şi mai dădea seama ce se întîmplă, conştientă doar de groaza ei, îl auzi deodată scrîşnind din dinţi. Îl întrebă aproape ţipînd:

— Dar ce-ai păţit?

Ca şi cum ţipătul ei l-ar fi trezit la realitate, o apucă de umeri şi începu s-o zgîlţîie:

— Tîrfă! îi strigă el. „Tîrfă! Sfruntată tîrfă!“10

— Vai, nuuu! Nu, te rog! îl imploră ea cu glasul tremurînd ridicol din pricina zgîlţîielilor lui.

— Tîrfă!

— Nu, te rog!

— Sfruntată tîrfă!

— „Mai bine-ţi stă pilula-n gură, decît murdara-njurătură“, începu ea să fredoneze.

Sălbaticul o împinse atît de puternic încît ea se clătină pe picioare şi căzu.

— Du-te! strigă el aplecat ameninţător asupra ei. Piei din ochii mei, că te omor!

Şi îşi încleştă pumnii.

Lenina ridică mîna, să-şi apere faţa:

— Nu, John, te rog, nu…

— Grăbeşte-te. Mai repede!

Cu un braţ ridicat şi urmărindu-i cu ochi înspăimîntaţi fiecare mişcare, Lenina se ridică greoi în picioare şi, rămînînd ghemuită, ferindu-şi capul cu mîna, se repezi în baie.

Plesnetul palmei neaşteptate cu care îi fu grăbită plecarea răsună ca un pocnet de pistol.

— Au! strigă Lenina ţîşnind înainte.

De îndată ce se putu încuia în baie, avu răgaz să vadă în ce stare fusese adusă. Stînd cu spatele la oglindă, răsuci capul. Uitîndu-se peste umărul stîng, văzu urma unei mîini cu degetele desfăcute, rămasă imprimată ca o pată roşie, distinctă, pe pielea ei de culoarea mărgăritarului. Îşi frecă încetişor rana.

Dincolo de cameră, Sălbaticul se învîrtea încă de colo-colo, ca într-un marş, un marş acompaniat de tobe şi de muzica vorbelor vrăjite: „Şi pasărea şi musca-şi fac de cap în văzul tuturor“11, aceste