cuvinte îi bubuiau înnebunitor în urechi. „Ei bine, nici dihoriţa, nici iapa nu sînt mai pofticioase decît ea. Mai sus de brîu sînt fete cumsecade şi dincoace de brîu parcă-s centauri: deasupra sînt cu cerul; jos – cu iadul; sînt iad şi beznă, flăcări puturoase. Pfui!… Dă-mi un dram de civetă, bunule spiţer, să-mi dezinfectez imaginaţia…“12

— John! îndrăzni timid şi mieros un glăscior din baie. John!

„Tu, floare de pădure, mult frumoasă, mireasma ta, ce dureros de dulce mă ameţea! Pe această dalbă filă, rară carte, de ce-i scris: «tîrfă»? Şi-astupă nasul cerul…“13

Dar parfumul ei îi mai stăruia încă în nări, pe jacheta lui se impregnase pudra albă care-i parfumase trupul catifelat. „Sfruntată tîrfă, sfruntată tîrfă, sfruntată tîrfă!“ Ritmul inexorabil bubuia pînă la epuizare. „Sfruntată…“

— John, dacă nu te superi, mi-ai putea da hainele?

Îi ridică de jos pantalonii cu fundul lat, bluza, drescombinezonul.

— Deschide! îi porunci el, dînd cu piciorul în uşă.

— Nu deschid! răspunse ea cu glas speriat, dar sfidător.

— Păi, atunci, cum ai vrea să ţi le dau?

— Aruncă-le prin aerisirea de deasupra uşii.

Se supuse dorinţei ei şi reîncepu să mărşăluiască prin cameră. „Sfruntată tîrfă, sfruntată tîrfă.“ „Cum îi gîdilă demonul desfrîului, cu pîntecele lui gras şi cu degetele sale cărnoase.“14

— John.

Nu răspunse. „Demonul desfrîului, cu pîntecele lui gras şi degetele sale cărnoase.“

— John.

— Ce-i? întrebă el aspru.

— Dacă nu te superi, ai putea să-mi dai cordonul malthusian?

Lenina trase cu urechea la paşii din camera de alături, întrebîndu-se cît o să mai tropăie el în sus şi-n jos; dacă o să trebuiască să aştepte pînă ce pleacă el din apartament; sau dacă, după ce-i va fi lăsat un răgaz rezonabil ca să-şi potolească furia, nu va fi în nici o primejdie să deschidă uşa de la baie şi să ţîşnească afară.

Fu întreruptă din aceste reflecţii neliniştite de sunetul telefonului, care ţîrîia în camera de alături. Tropăielile încetară. Auzi glasul Sălbaticului discutînd cu tăcerea.

— Alo!

— …

— Da.

— …

— „Dacă nu-mi sînt mie însumi uzurpatorul, da!“15

— …

— Da, n-aţi auzit ce-am spus? La telefon e domnul Sălbatic.

— …

— Cum? Cine e bolnavă? Bineînţeles că mă interesează.

— …

— Dar e ceva grav? E bolnavă rău? Mă duc imediat…

— …

— Nu mai e în camera ei? Dar unde a fost dusă?

— …

— O, Dumnezeule! Daţi-mi adresa.

— …

— Park Lane, numărul 3? Numărul 3? Mulţumesc.

Lenina auzi declicul telefonului pus în furcă, apoi paşi grăbiţi. O uşă trîntită. Tăcere. Oare chiar plecase?

Cu precauţii infinite, crăpă puţin uşa; se uită pe furiş; prinse curaj văzînd că încăperea e pustie; deschise uşa ceva mai mult şi scoase capul afară; pînă la urmă se întoarse în vîrful degetelor în cameră; rămase locului cîteva secunde, cu inima zvîcnindu-i tare în piept, şi ascultă, ascultă mai departe; apoi se repezi la uşa de la intrare, o deschise, se strecură afară, o trînti şi o luă la fugă. Abia cînd se văzu în lift şi acesta începu să coboare cu adevărat se simţi în siguranţă.

 

1. Citatul este „Miranda, admirata!“ din Furtuna, III, 1, 37-38, trad. Leon D. Leviţchi, ed. cit., vol. 8, 1990, p. 382.

2. Ibid., III, 1, 47-48.

3. Furtuna, III, 1, 1, ed. cit., vol. 8, 1990, p. 381.

4. Ibid., III, 1, 3.

5. Troilus şi Cresida, III, 2, 169-172, ed. cit., vol. 6, 1987, p. 55.

6. Furtuna, IV, 1, 16-19, ed. cit., vol. 8, 1990, p. 393.

7. Furtuna, IV, 25-28, ed. cit., vol. 8, 1990, p. 394.