8. Timon din Atena, IV, 3, 115-116, trad. Dan Duţescu şi Leon D. Leviţchi, ed. cit., vol. 7, 1988, p. 57.

9. Furtuna, IV, 1, 53-55, ed. cit., vol. 8, 1990, p. 394.

10. Othello, IV, 2, 81, trad. Ion Vinea, ed. cit., vol. 6, 1987, p. 340.

11. Regele Lear, IV, 6, 123-124, trad. Mihnea Gheorghiu, ed. cit., vol. 7, 1988, pp. 187-188.

12. Ibid., IV, 6, 135-142, p. 188.

13. Othello, IV, 2, 70-79, ed. cit., vol. 6, 1987, pp. 339-340.

14. Troilus şi Cresida, V, 2, 56, ed. cit., vol. 6, 1987, p. 89.

15. A douăsprezecea noapte, I, 5, 198, trad. Mihnea Gheorghiu, ed. cit., vol. 5, 1986, p. 237.

Clinica pentru Muribunzi, din Park Lane, era un turn de şaizeci de etaje acoperit cu ţigle trandafirii. În timp ce Sălbaticul cobora din taxicopter, de pe acoperiş îşi luă zborul un convoi de dricuri aeriene viu colorate, zumzăiră şi huruiră şi apoi se îndepărtară, traversînd parcul, în direcţia Vest, îndreptîndu-se spre Crematoriul Mlaştina. La poarta liftului, portarul-şef, cu un aer maiestuos, îi dădu informaţiile necesare şi Sălbaticul coborî pînă la rezerva 81 de la etajul şaptesprezece („Salonul Senilităţii Galopante“, îi explică portarul).

Era o încăpere mare şi luminoasă, cu pereţii vopsiţi în galben. Toate cele douăzeci de paturi erau ocupate. Linda se stingea într-o companie numeroasă – şi cu tot confortul modern. Aerul vibra neîncetat de melodii vesele cîntate la sintetizator. La piciorul fiecărui pat, în faţa fiecărui muribund, era un televizor. Programul era lăsat să meargă tot timpul, ca un robinet deschis, din zori pînă-n noapte. Din sfert în sfert de oră se schimba automat parfumul ce învăluia încăperea.

— Încercăm – îi explică infirmiera care-l preluase de la uşă pe Sălbatic –, încercăm să creăm aici o atmosferă cît mai agreabilă – ceva între un hotel de cinci stele şi un cinema senzorial, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

— Dar unde e? întrebă Sălbaticul, fără să asculte aceste explicaţii politicoase – ceea ce o ofensă pe infirmieră.

— Văd că sînteţi tare grăbit, îi spuse ea.

— Mai e vreo speranţă? întrebă el.

— Adică vreţi să spuneţi să nu moară? (El încuviinţă din cap.) Nu, bineînţeles că nu mai e. Cînd e trimis cineva aici, nu mai e… Uluită de expresia de disperare de pe faţa lui palidă, se întrerupse brusc: — Dar ce, aţi păţit ceva? întrebă ea, nefiind deprinsă cu genul acesta de vizitatori. (Nu că ar fi trecut prea mulţi vizitatori, de fapt; şi nici că ar fi existat vreun motiv să fie prea numeroşi.) Nu cumva vă e rău?

Clătină din cap, şi spuse într-o şoaptă abia auzită:

— E mama mea.

Infirmiera se holbă îngrozită la el; apoi întoarse repede capul într-o parte, ca să-şi ascundă roşeaţa care-i împurpurase tîmplele, faţa şi gîtul.

— Duceţi-mă la ea, îi spuse Sălbaticul, făcînd un efort deznădăjduit de a vorbi cu glasul lui dintotdeauna.

Roşie ca racul, infirmiera îl conduse prin salon. Chipuri încă proaspete şi neofilite (căci senilitatea venea atît de galopant încît nu avea timp să le îmbătrînească obrajii – ci doar inima şi creierul) se întoarseră cînd îi văzură trecînd. Înaintarea celor doi era urmărită de ochii inexpresivi, lipsiţi de curiozitate, ai celei de a doua copilării. Privind aceste feţe, Sălbaticul se cutremură.

Linda zăcea în ultimul pat din şirul acela lung, tocmai la perete. Proptită pe perne, privea semifinalele campionatului sud-american de tenis pe suprafeţe Riemann, care apăreau la o altă scară, în tăcere, pe ecranul televizorului de la picioarele patului. Siluetele acelea mărunte ţîşneau încoace şi-ncolo pe pătratul luminos de sticlă, ca peştii într-un acvariu – locuitorii tăcuţi, dar agitaţi ai unei alte lumi.

Linda se uita continuu, zîmbind vag şi fără să înţeleagă nimic. Pe chipul ei palid şi buhăit era aşternută o expresie de fericire imbecilă. Din cînd în cînd pleoapele îi cădeau şi cîteva clipe părea că a aţipit. Apoi se trezea cu o tresărire – se trezea la realitatea giumbuşlucurilor de peştişori în acvariu ale campionilor de tenis, la versiunea Supervox Sintetică a refrenului „Strînge-mă mai bine, dragă, nu o face doar