— Stai liniştit. Şi eu îmi petreceam mult timp aici tolănit la soare în pielea goală. E foarte plăcut să-ţi expui la soare zonele care stau de obicei acoperite.

  Dezbrăcat, aşa, în faţa lui Oshima, simt că mi se pune un nod în gât. Părul pubian, penisul, testiculele mele sunt luminate de raze. Arată foarte fragile şi lipsite de apărare.

  Habar nu am ce să fac. Acum nu mai am cum să mă agit să mă acopăr.

  — Bună ziua. Aţi venit pe jos?

  — Vremea e superbă. Ar fi fost păcat să nu fac câţiva paşi. Am lăsat maşina la poartă şi am venit pe jos de acolo, îmi spune el, apoi ia prosopul de pe balustradă şi mi-l întinde. Mi-l înfăşor în jurul şalelor şi, în sfârşit, mă simt mai liniştit.

  Oshima fierbe apă fredonând încetişor, scoate din rucsac făină, ouă şi lapte, încinge o tigaie şi face clătite. Pune pe ele unt şi sirop. Scoate nişte salată verde, roşii şi ceapă. Cât timp prepară salata, mânuieşte cuţitul foarte atent. Mâncăm de prânz.

  — Cum au fost cele trei zile? Mă întreabă el, tăind o clătită.

  Ii vorbesc despre cât de mult îmi place să stau aici, dar ceva îmi spune să nu suflu o vorbă despre aventura din Pădure.

  — Mă bucur. Mă gândeam eu că o să-ţi placă.

  — Dar acum ne întoarcem în oraş, nu?

  — Da, ne întoarcem.

  Ne pregătim de plecare. Facem rapid curat prin cabană.

  Spălăm vasele şi le punem în dulăpior, curăţăm soba. ArunCăm apa din rezervor şi închidem butelia. Punem pe raftul cu alimente mâncarea care mai ţine şi aruncăm tot ce urmează să expire. Dăm cu mătura şi ştergem cu o cârpă de praf masa şi scaunele. Săpăm o groapă în spate şi îngropăm gunoiul. Sacii de plastic îi mototolim şi îi luăm cu noi.

  Oshima încuie cabana, iar eu mă întorc şi mai arunc o ultimă privire. Deşi a fost atât de reală cu câteva clipe în urmă, acum îmi pare o plăsmuire. După doar câţiva paşi, totul îşi pierde realismul. Chiar şi eu, cel care eram acolo acum câteva clipe, îmi par ireal. Mergem o jumătate de oră până la locul în care a lăsat maşina. Coborâm pe drum, fără să spunem nimic. Oshima fredonează mai departe, iar eu mă pierd în gânduri.

  Maşina sport verde ne aşteaptă camuflată printre copaci.

  Oshima închide porţile ca să nu intre vreun străin din greşeală (sau intenţionat), înfăşoară lanţul de două ori şi încuie cu lacăt. Îmi fixez rucsacul pe suport, ca la venire.

  Maşina are capota deschisă.

  — Înapoi la oraş!

  Încuviinţez.

  — E minunat să trăieşti singur în mijlocul naturii, dar nu e uşor să faci asta mult timp, spune Oshima, punându-şi ochelarii de soare şi centura de siguranţă.

  Mă aşez lângă el şi-mi pun centura.

  — Teoretic, nu este imposibil şi chiar sunt oameni care fac asta. Şi totuşi, într-un anume sens, natura este un lucru nenatural. Liniştea poate fi ameninţătoare. Ca să poţi accepta pe de-a întregul această contradicţie, ai nevoie de pregătire şi de experienţă. Prin urmare, deocamdată ne întoarcem în oraş, în mijlocul societăţii, al oamenilor.

  Oshima apasă pedala de acceleraţie şi maşina porneşte la vale. De data aceasta, conduce relaxat, fără grabă, bucurându-se de privelişte şi de atingerea vântului. Vântul îi flutură bretonul pe spate. În sfârşit, drumul de ţărână se termină şi începe un drum îngust, dar asfaltat. Apar case şi câmpuri de orez.

  — Apropo de contradicţii, spune dintr-odată Oshima. E ceva ce am simţit de când te-am întâlnit prima dată. Tu cauţi ceva cu înfrigurare, dar în acelaşi timp, fugi de acest lucru cât te ţin picioarele.

  — Ce anume caut?

  Oshima îşi scutură capul şi se uită încruntat în oglinda retrovizoare.

  — Nu ştiu. Era doar o impresie.

  Rămân tăcut.

  — Am să-ţi spun din experienţă că, atunci când cineva caută ceva cu înfrigurare, nu reuşeşte să găsească. Când fuge de un lucru cu toate puterile, atunci îi iese în cale.

  Generalizând, desigur.

  — Particularizând atunci, în cazul meu cum stau lucrurile? Presupunând că, după cum spuneţi, încerc să fug exact de ceea ce caut.

  — E o întrebare complicată, spune Oshima zâmbind, apoi continuă după câteva clipe: îndrăznesc să spun că, atunci când îl cauţi, lucrul respectiv nu îţi va apărea sub forma pe care o cauţi tu.

  — O predicţie cam sumbră.

  — Cassandra.

  — Cassandra?

  — O tragedie greacă. Cassandra a fost o prezicătoare, o prinţesă din Troia. Era fecioară la templu, iar Apollo a înzestrat-o cu darul de a prezice. Îi cere în schimb să aibă relaţii trupeşti cu el, dar ea refuză, el se înfurie şi o blestemă. Zeii greci ţin mai degrabă de mitologie decât de religie, adică au defecte, ca şi oamenii. Sunt iuţi la mânie, lascivi, geloşi, uituci.

  Oshima scoate din torpedo o cutiuţă cu dropsuri de lămâie şi ia unul. Îmi oferă şi mie. Iau şi eu unul şi îl bag în gură.

  — Ce fel de blestem?

  — Blestemul pe care l-a aruncat asupra Cassandrei?

  Încuviinţez.

  — Ca toate prezicerile ei să se adeverească, dar nimeni sa nu o creadă. În plus, toate prezicerile ei erau sumbre – trădări, accidente, morţi, prăbuşirea ţării. Prin urmare oamenii nu o credeau, ci o urau şi o dispreţuiau. Trebuie neapărat să citeşti tragediile lui Euripide şi ale lui Eschil, dacă nu le-ai citit încă. Zugrăvesc foarte clar probleme esenţiale cu care se confruntă şi generaţia noastră. Cu khoros.

  — Khoros?

  — Corul care apărea în tragedia greacă. Stăteau în spatele scenei, explicau la unison situaţiile, dădeau glas trăirilor personajelor şi uneori încercau să îi influenţeze.

  Foarte convenabil. Mi-ar plăcea să am şi