mea 11 mai stăruia o umbră de zâmbet maliţios. Arăta lipit acolo pentru eternitate. O baltă de sânge 'se întindea pe podeaua de lemn, iar pălăria îi căzuse şi se rostogolise într-un colţ. Johrmie Walker avea părul subţiat în creştet şi i se zăreau pete de chelie. Fără pălărie, arăta mult mâi bătrân şi mai fragil.

  Nakata a dat drumul cuţitului, iar metalul a lovit podeaua cu un zgomot puternic. În depărtare, s-a auzit ca şi cum o uriaşă roată zimţată ar fi călcat cu un dinte înainte.

  INakata a rămas mult timp în picioare, pironit lângă cadavru.

  Iotul era nemişcat în cameră; doar sângele continua să curgă liniştit, iar balta se mărea puţin câte puţin. La un moment dat şi-a revenit şi a luat-o în braţe pe'Mimi. I-a simţit în mâini căldura trupului inert. Era plină de sânge, dar nu părea rănită. Îl privea fix, vrând parcă să spună C6Vm t nU P-Utea din CaUZa medicamentelor.

  Nakata a găsit-o pe Goma în geantă şi a luat-o în mâna dreapta. O mai văzuse doar în fotografie, dar a simţit o nostalgie ca la reîntâlnirea cu un vechi cunoscut.

  — Goma! Zise el.

  Nakata s-a aşezat pe fotoliu, cu cele două pisici în braţe.

  Acasă, le-a spus el, dar n-a putut să se ridice.

  Camele cel negru a apărut dintr-odată şi s-a aşezat lângă cadavrul lui Johnnie Walker. Nu-şi mai amintea cu exactitate, dar se poate să fi lins din balta de sânge. Îşi simţea capul greu. A inspirat adânc şi a închis ochii. Mintea i s-a înceţoşat şi s-a cufundat într-un întuneric adânc.

  Capitolul 17

  Este a treia seară pe care o petrec în cabană. Cu fiecare zi ce trece, mă obişnuiesc mai bine cu liniştea şi cu întunericul profund. Nu îmi mai este teamă de noapte. Bag vreascuri în sobă, îmi trag un scaun în faţa ei şi citesc. Când obosesc de citit, îmi golesc mintea şi privesc flăcările din sobă. Nu mă satur de ele, oricât le-aş privi. Au tot felul de forme şi de culori şi se mişcă liber, de parcă ar fi vii. Se nasc, se întrepătrund, se despart şi pier.

  Când nu e înnorat, ies afară şi privesc cerul. Stelele nu îmi mai dau sentimentul de neputinţă. Am ajuns să le simt ca pe ceva foarte apropiat. Fiecare străluceşte în propriul său fel. Recunosc câteva constelaţii şi le urmăresc licărirea.

  Din când în când, emit o lumină puternică, de parcă tocmai le-a venit o idee importantă. Luna e palidă şi luminoasă, şi dacă! Mi mijesc ochii, simt că aş putea să'disting fiecare stâncă de pe suprafaţa ei. În asemenea momente nu pot să mă gândesc la nimic. Doar privesc cerul nemişcat, cu răsuflarea tăiată.

  Acumulatorii de la walkman mi s-au terminat, dar faptul că am rămas fără muzică mă deranjează mai pu-ţin decât mă aŞteptam. Găsesc peste tot alte lucruri care să-i ţină locul. Ciripitul păsărilor, târâitul insectelor, susurul pârâului, foşnetul frunzelor, paşii necunoscuţi care se plimbă pe acoperiş, ploaia. Şi mai sunt şi sunetele pe care le mai aud uneori şi cărora nu le pot da un nume… Nu am observat până acum că pământul e plin de atâtea sunete naturale, proaspete, frumoase. Am trăit ignorându-le, fără să le obServ, fără să le aud. Pentru a compensa, petrec ore întregi pe prispă, cu ochii închişi, încercând să trec neobservat şi să detectez toate sunetele posibile.

  Nici pădurea nu mă mai sperie ca la început. O respect şi aproape că am ajuns să mă simt apropiat de ea. Desigur, nu mă aventurez decât pe potecile din jurul cabanei. Nu pot să mă abat de la drum. Atâta vreme cât respect regulile, nu sunt în pericol. Pădurea mă primeşte în tăcere – sau mă ignoră – şi îmi oferă o părticică din liniştea şi splendoarea ei. Dar dacă m-aş abate de la reguli, fiarele tăcerii m-ar înhăţa în ghearele lor ascuţite.

  O iau adesea pe poteca bătătorită şi mă aşez pe jos în micul luminiş, scăldat în razele soarelui. Închid ochii strâns şi primesc lumina soarelui. Ascult vântul cum trece peste vârful copacilor, fâlfâitul păsărilor şi foşnetul ferigilor. Mirosul pătrunzător al plantelor mă învăluie. În asemenea clipe, scap din chinga gravitaţiei şi mă ridic puţin de tot deasupra pământului. Plutesc uşor în aer. Fireşte, nu durează la nesfârşit. Este o senzaţie efemeră, care dispare când deschid ochii şi părăsesc pădurea, dar pentru mine este o experienţă copleşitoare. Pot să plutesc în aer.

  A plouat puternic de câteva ori, dar de fiecare dată s-a oprit repede. Vremea e schimbătoare în munţi, la această altitudine. Dacă plouă, mă dezbrac şi mă spăl cu săpun pe tot corpul. Când fac mişcare şi transpir, scot tot de pe mine şi mă întind la soare pe prispă. Stau pe scaun, absorbit în lectură şi beau mult ceai. Când se înserează, mă aşez în faţa sobei şi citesc. Manuale de istorie şi de chimie, cărţi despre folclor, mitologie, sociologie, psihologie, opere de Shakespeare. Decât să parcurg toată cartea, de la cap la coadă, încerc să citesc şi să recitesc pasajele care par mai importante, până le înţeleg. Mi se pare o metodă sigură de a acumula tot felul de cunoştinţe. Ar fi minunat să pot sta aici la nesfârşit. Raftul e plin de cărţi pe care vreau să le citesc, iar mâncare mai am încă destulă. Îmi este foarte clar totuşi că locul acesta este doar un punct de trecere. In curând va trebui să plec. Este incredibil de liniştit, de natural, e prea perfect. Nu îl merit acum. Este prea devreme – poate.

  În cea de a patra zi, înainte de prânz, apare Oshima.

  Maşina nu se aude. Vine pe drum, cu un rucsac mic în spate. Eu stau şi picotesc la soare, pe prispă, în pielea goală şi nu îi aud paşii. Probabil încearcă să-şi ascundă sunetul paşilor, mai în glumă, mai în serios. Urcă pe prispă şi mă atinge uşor pe