Ruşii au insistat să recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat în urma păcii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunării, iar în compensaţie ni se dădea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai aparţinea principatului Munteniei. Brătianu şi Kogălniceanu au fost indignaţi de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de făcut. A trebuit să cedăm în faţa presiunii marilor puteri, deci în 1878 pierdem pentru a doua oară sudul Basarabiei, în schimb dobândim cele două judeţe din Dobrogea, cu portul Constanţa, provincie unde populaţia românească nu se mai găsea decât pe malurile Dunării, înspre mare şi spre sud fiind majoritari turcii, tătarii şi bulgarii. A început, încetul cu încetul, repopularea Dobrogei.

  Capitolul 6

  România contemporană.

  Carol I, rege al României.

  Trei ani după 1878, în 1881, principele Carol ia titlul de rege – fapt acceptat de toate puterile, ceea ce ne ridica, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. Este un moment crucial pentru statutul nostru internaţional.

  În ciuda imperfecţiunilor sistemului de vot cenzitar, despre care am vorbit, s-a ajuns la un regim destul de echilibrat, liberalii guvernând mai mult decât conservatorii, dar regele Carol a fost destul de iscusit pentru a şti când era momentul să-i înlocuiască pe liberali şi să dea din nou puterea conservatorilor, sau invers. Iată câteva nume de politicieni care merită reţinute: printre liberali trebuie negreşit să-i cităm pe Ion C. Brătianu şi pe C. A. Rosetti care, cu toate că purta un nume ilustru, era foarte la stânga, de fapt era republican, nu îndrăznea s-o spună deschis, dar ştim din scrisorile lui şi din anumite mărturii că ar fi preferat republica. După moartea lui I. C. Brătianu, preşedinte al Partidului Liberal a fost un Sturdza, deci un om provenit din marea boierime, dintr-o familie care dăduse doi domni Moldovei, în Partidul Liberal n-au fost deci numai burghezi, cum s-a spus multă vreme, au fost şi boieri, sau boiernaşi. Dar, în general, e drept să se spună că Partidul Liberal a favorizat burghezia născândă, adică a reprezentat partidul celor care voiau să se îmbogăţească făcând din România o ţară mai modernă, cu industrii şi cu un comerţ mai dezvoltat, pe când Partidul Conservator era susţinut mai mult de marii proprietari agricoli. Printre preşedinţii Partidului Conservator trebuie să-l cităm pe Lascăr Catargi (un bulevard din Bucureşti îi poartă numele). Trebuie să recunoaştem că a fost un excelent guvernant şi că, după ce liberalii luau câteodată măsuri prea pripite de modernizare a ţării, venea un guvern conservator şi, printr-o administrare mai severă, stabiliza situaţia.

  Lascăr Catargi a rămas un model de om integru şi bun organizator. Despre el se povesteşte că regele Carol îi cere odată să ia nu ştiu ce măsură pe care Catargi nu o găsea potrivită, iar atunci, cu accentul lui moldovenesc, Catargi răspunde: „Aiasta nu se poate, maiestate!" (Aş fi vrut să i se fi spus la fel şi lui Ceauşescu, din când în când, de către oamenii care erau sub ordinele lui. Pe vremea aceea oamenii noştri politici aveau mai mult curaj.) Mai citez printre şefii conservatori pe marele moşier Gheorghe Cantacuzino, zis „Nababul", pe generalul Mânu, pe Petre Carp şi, mai târziu, pe Titu Maiorescu, marele critic literar, cel care crease Junimea, în fine un conservator mai democrat, Take Ionescu, care va juca un rol însemnat în timpul primului război mondial şi imediat după; vedeţi deci că exista şi atunci un amestec al intelectualilor de seamă în politică. Şi Maiorescu, şi Eminescu, şi Caragiale au fost conservatori!

  În schimb, ideile socialiste îşi fac o apariţie mai timidă în publicistică sau prin agitaţie socială, şi aproape nulă în Parlament, în afară de integrarea în Partidul Liberal a unor personalităţi cu opţiuni categoric socializante, într-o ţară cu o industrie abia incipientă, deci cu o clasă muncitoare urbană foarte redusă, socialismul de inspiraţie marxistă nu putea pătrunde decât încet şi marginal, şi era de altfel în concurenţă cu un curent zis „poporanist", partizan mai mult al dezvoltării unei agriculturi mici şi mijlocii, în această privinţă, numele a doi teoreticieni şi luptători politici, ambii veniţi din Rusia, sunt de reţinut: „poporanistul" Constantin Stere, mic boier basarabean – care va juca un rol politic şi după război —, şi marxistul, spirit ascuţit, Dobrogeanu-Gherea.

  Disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în vederea intrării României în rândul naţiunilor moderne, şi cei care puneau accentul pe ocrotirea agricultorilor mici şi mijlocii (care a dus la formula uşor ironică: „România e o ţară eminamente agricolă!") s-a dus nu numai la nivel doctrinar, dar şi, într-o oarecare măsură, la nivel parlamentar, între cele două mari partide, conservatorii favorizând mai mult latura agricolă – întâlnindu-se, paradoxal, pe acest teren cu populiştii şi viitorii ţărănişti, pe când liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltării industriale.

  Începe înflorirea culturală a României.

  Fiindcă am pomenit de Titu Maiorescu, e momentul să facem un scurt popas în domeniul cultural, căci am vorbit numai despre politică, economie, războaie, schimbări în legislaţie, dar n-am spus nimic despre viaţa culturală. Or, în această a doua jumătate a veacului al XIX-lea asistăm la o bruscă înflorire a culturii româneşti.

  Când adopţi un nou model de cultură, cum a fost cazul românilor la începutul veacului trecut, îţi trebuie în general două-trei generaţii ca să „mistui", să „rumegi" – pentru a vorbi popular – această nouă cultură. Iată cazul ruşilor, de pildă. Petru cel Mare decretează occidentalizarea ţării prin ucaz, în 1700, dar va trebui să aşteptăm 120 de ani ca să apară prima mare creaţie în stil nou, poeziile lui Puşkin; şi mai bine de 150 de ani ca să apară Dostoievski şi Tolstoi şi marea muzică rusă. La noi, lucrurile au mers mult mai repede, putem spune chiar că din prima generaţie avem scriitori de mâna