întâi, cum au fost Negruzzi sau câţiva dintre poeţii de la mijlocul veacului, care sunt deja remarcabili, ca Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu. Totuşi, marea înflorire are loc în a doua jumătate a veacului, când se cristalizează cea mai frumoasă limbă românească – cu toate neologismele necesare, alese —, şi totuşi autentică, elegantă, echilibrată între tradiţie şi modernism. Eminescu, bineînţeles, în rândul întâi, apoi mulţi alţii – poeţi sau prozatori – Coşbuc, Vlahuţă, Ion Creangă, Ion Ghica, Odobescu, Caragiale – apar la urmă şi romancieri, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu. Apoi, în generaţia următoare, mari poeţi – Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu. Trebuie subliniat că în a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-au împlinit condiţiile pentru înflorirea marii culturi române, începem să avem pictori de nivel european, ca Grigorescu sau Andreescu; apar la noi sculptori şi muzicieni – pentru ca în secolul următor geniul lui Brâncuşi şi cel al lui Enescu să fie universal recunoscute.

  Se vede dar că pentru asimilarea culturii occidentale a fost nevoie doar de una sau două generaţii ca să ne situăm la nivelul celor din Vest. Iată un fenomen care ţine de miracol – şi care trebuie subliniat.

  În ce priveşte rolul diverselor culturi apusene (franceză, italiană, germană, engleză) în această „aculturare" a noastră, spre sfârşitul secolului – observaţi coincidenţa cu venirea la domnie a lui Carol I! – cultura germană începe să intre în concurenţă cu influenţa franceză, mai cu seamă în poezie şi filosofie. Cel puţin trei dintre marii noştri creatori, Eminescu, Caragiale şi Maiorescu, sunt mai apropiaţi de cultura germană decât de cea franceză. De asemeni filosoful Vasile Conta. Şi să nu-i uităm pe marii precursori din Şcoala ardeleană, de formaţie aproape exclusiv germană, însă cu vii simpatii pentru „limba soră", italiana.

  Elanul creator va continua viguros şi în prima jumătate a secolului nostru, atingând chiar – în perioada dintre cele două războaie mondiale – o extraordinară intensitate şi diversitate în mai toate domeniile ştiinţei şi artei, în medicină, mai cu seamă, dăm câţiva savanţi de reputaţie europeană – dar, încă o dată, trebuie să evit enumerarea, ştiind că n-aş putea să nu comit grave omisiuni. Şi vom ajunge deodată la momentul istoric când comunismul produce un fel de paralizie în evoluţia noastră atât de promiţătoare, o relativă stagnare a creativităţii naţiunii noastre. Din acel moment creativitatea nu se mai poate manifesta decât în domenii limitate, mai puţin vulnerabile faţă de tirania dogmatismului politic, ca poezia şi muzica – sau se regăseşte la talente refugiate în străinătate, ca un mare număr de artişti plastici sau ca scriitorii şi filosofii Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Ştefan Lupaşcu.

  Să revenim, după această digresiune, la domnia regelui Carol L Un alt aspect pozitiv, vizibil încă astăzi, este progresul arhitectonic şi urbanistic al capitalei.

  De la Carol I avem mai tot centrul modern al Bucureştiului: Bulevardul Carol, Bulevardul Elisabeta (azi şi Kogălniceanu), Calea Victoriei, aproape tot ce vedeţi e clădit pe vremea regelui Carol, cele mai frumoase monumente mari, clădiri administrative: pe Calea Victoriei Poşta Mare (azi Muzeul de Istorie), în faţă, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (azi CEC); Ministerul Agriculturii (poate cea mai frumoasă clădire), Universitatea, Palatul Justiţiei, pe cheiul Dâmboviţei, Palatul Parlamentului în curtea Mitropoliei, în cartierul băncilor, câteva clădiri impunătoare, Banca Naţională, Banca Chrissoveloni, Banca Marmoroş-Blank etc. Calea Victoriei şi Bulevardul Carol – Bulevardul Elisabeta au fost axele în jurul cărora s-a redesenat capitala ţării. Apoi bogătaşii şi-au făcut case mai mult sau mai puţin arătoase şi elegante, semănând cu ce se construia pe arunci la Paris şi Viena. Mai vedeţi câteva din ele pe bulevardele Lascăr Catargi şi Ana Ipătescu şi pe străzile limitrofe, pe bulevardul Dacia şi în jurul parcului Ioanid. De asemeni, câteva mici palate luxoase în sus de Calea Victoriei – toate acestea dând atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că Bucureştiul era „Micul Paris", Oraşele de provincie sunt cam neglijate, în afară de Iaşi – care, cu mijloace proprii, avea ambiţia să-şi menţină rangul de fostă capitală: clădirea Universităţii şi Palatul Administrativ sunt mai arătoase decât echivalentele bucureştene! (La nord de Carpaţi continua, ca mai înainte, stilul dominant în toată împărăţia austriacă, solemn, dar uneori greoi.)

  O umbră mare în tablou: chestiunea agrară.

  În viu contrast, trebuie să evocăm acum faţeta cea mai sumbră a epocii Carol I: încetineala cu care s-a abordat chestiunea reformei agrare.

  Populaţia rurală se înmulţea (aveam, înainte de al doilea război mondial, rata de natalitate cea mai înaltă din Europa. dar şi cea mai ridicată rată de mortalitate infantilă!), iar puţinul pământ ce-i fusese împărţit sub Cuza era insuficient. Majoritatea trăia deci din ce lucra, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. Chestiunea „învoielilor agricole" revenea sporadic în discuţiile Parlamentului, cu rezultate uneori cu totul nemulţumitoare pentru ţărani.

  Ei reprezentau încă, la începutul secolului XX, peste 80 % din populaţia ţării – dar un milion de ţărani proprietari nu-şi împărţeau decât circa 3 300 000 de hectare (şi mai erau peste o zecime din ei care nu posedau nimic), pe când alte 3 000 000 de hectare erau proprietatea a 6 500 de mari proprietari. Desigur, disproporţia pare monstruoasă – dar şi printre aceşti 6 500 de mari proprietari deosebirile erau enorme, căci, dacă ar fi existat o anumită egalitate, am fi avut proprietăţi medii de circa 450 hectare, ceea ce nu e încă foarte mare proprietate (latifundiu). în realitate, doar câteva sute de proprietăţi se întindeau pe mii de hectare.

  Dar România nu era un caz izolat. Acelaşi lucru se întâmpla în Rusia, iar acelaşi lucru va continua în Polonia şi Ungaria, în epoca în care la noi se înfăptuise deja reforma din 1918-l920. Proporţiile latifundiilor în acele ţări erau mult mai mari decât la noi: dacă la noi cele mai întinse moşii aveau vreo 10 000 de hectare, în aceste trei ţări vecine întinderea marilor proprietăţi depăşea sute de mii de hectare, judeţe întregi. (Contele Mihăly Kâroly, care va fi în 1919 preşedinte provizoriu