Chiar dacă acest sistem era atunci normal în toată Europa răsăriteană, rezultatul la noi, la nivel individual, era dezastruos şi s-a ajuns la o nemulţumire din ce în ce mai acută în toată ţărănimea. La dezechilibrul între mica şi marea proprietate mai trebuie adăugat şi alt fenomen agravant: de când tratatul de la Adrianopol din 1829 deschisese în ţările noastre marele comerţ cu ţările apusene, şi noi deveniserăm – aş zice: peste noapte – mari exportatori de cereale, am spus deja că relaţiile între ţărani şi proprietarii de latifundii se deterioraseră; aceştia din urmă nu mai lăsau mari porţiuni din proprietăţile lor la libera dispoziţie a plugarului, ci căutau să impună, în condiţii mai avantajoase, culturi cerute la export: grâu, răpită etc. în al doilea rând, posibilitatea călătoriilor în Occident, ca şi subita proliferare a unor profesiuni liberale pe care proprietarul de pământ era ispitit să le exercite, a provocat în acelaşi timp o creştere a sistemului arendăşiei.

  Până şi boierii moldoveni, care până atunci avuseseră reputaţia de a sta mai mult la ţară decât la oraş (şi la Curte!), au devenit „absenteist!". Or, arendaşul, adesea străin de sat, şi uneori chiar de naţiune, deţinător al unui contract de scurtă durată şi fără garanţii de stabilitate, se arăta un „patron" mult mai dur şi mai neînduplecat cu ţăranul decât fusese boierul. Arendaşul a devenit cu vremea duşmanul natural al ţăranului. Nu e deci de mirare că primele violenţe exercitate de ţăranii răsculaţi vor fi împotriva unor mari arendaşi.

  O primă gravă revoltă are loc în 1888. Una şi mai gravă şi dramatică a izbucnit în 1907 – inspirând şi marea literatură (Rebreanu, Panait Istrati) – şi s-a întins ca focul pe o mirişte uscată, pornind din nordul Moldovei şi ajungând până în Oltenia, încât statul s-a crezut în pericol. Conservatorii, aflaţi la guvernare, au cedat puterea liberalilor şi aceştia au făcut ce nu îndrăzniseră să facă conservatorii: au folosit armata şi tunurile ca să oprească marşul ţăranilor asupra capitalei. A fost o tragedie. S-a vorbit de 12 000 de morţi. Chiar dacă cifra e exagerată (n-a fost chip să se obţină niciodată un raport integral – şi integru!), şocul a fost adânc în toate păturile sociale. Dar s-au deschis ochii clasei politice. S-au luat imediat, şi în anul următor, câteva măsuri de protecţie a ţăranului şi de limitare a arendăşiei – şi, mai cu seamă, în programul Partidului Liberal la alegerile din 1913 a figurat reforma agrară, adică transferarea unei însemnate părţi a marii proprietăţi către ţărani. Şi s-ar fi făcut poate chiar de-atunci reforma, dacă n-ar fi izbucnit în august 1914 primul război mondial, între timp au apărut însă conflicte chiar lângă noi.

  Cele două războaie balcanice (1912-l913). Pacea de la Bucureşti şi anexarea Cadrilaterului.

  La începutul lui octombrie 1912 izbucneşte un nou război în Balcani, de astă dată între o alianţă balcanică (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru) şi Turcia. Rusia nu intervine, în 1904-l905 suferise o surprinzătoare şi umilitoare înfrângere din partea Japoniei, care cu 40 de ani înainte se trezise dintr-o lungă izolare medievală şi – după un formidabil efort de modernizare – izbutise, spre mirarea lumii întregi, să învingă pe mare şi pe uscat una dintre marile puteri europene.

  Neprevăzuta înfrângere în Extremul Orient avusese grave repercusiuni interne în Rusia, în 1905, cu rebeliuni pe navele din Marea Neagră şi mişcări revoluţionare în muncitorime – prevestitoare ale revoluţiei din 1917.

  Micile ţări din Balcani, de data asta nesprijinite de marea ţară protectoare, se luptau singure împotriva Imperiului Otoman îmbătrânit, fiindcă niciuna dintre ele nu atinsese încă graniţele pe care le considera „naturale".

  Acest prim război balcanic împinge graniţa turcă foarte aproape de Constantinopol, dar abia terminat războiul —care, spre mirarea Europei întregi, e câştigat de aceste mici ţări împotriva Turciei —, se iveşte imediat zâzania între cei patru învingători. Bulgarii, cel mai bine organizaţi din punct de vedere militar, un popor foarte ordonat, foarte disciplinat, având instructori germani, s-au crezut în măsură să reclame grecilor şi sârbilor regiuni pe care aceştia le râvneau. De pildă, bulgarii voiau o ieşire la Marea Egee, lângă Salonic, sau chiar Salonicul, ţinuturi pe care grecii le considerau moştenire istorică, pe lângă faptul că visau de-acum să redobândească şi Constantinopolul, şi, dacă ar fi dat Bulgariei acces la Marea Egee, drumul către Constantinopol le-ar fi fost tăiat. Bulgaria ar mai fi vrut şi toată Macedonia, sub cuvânt că limba macedoneană este mult mai apropiată de limba bulgară decât de limba sârbă, ceea ce este adevărat. Şi astfel izbucneşte al doilea război balcanic în 1913, iar dintr-o dată mica Bulgarie îi învinge şi pe sârbi şi pe greci. Atunci România intervine ca un fel de a patra putere care să restabilească echilibrul, alături de greci şi sârbi împotriva bulgarilor. Intervenţia noastră în 1913 a fost o simplă plimbare militară, bulgarii fiind luaţi prin surprindere. Nu a existat nici o rezistenţă, românii nu au avut de dat lupte împotriva bulgarilor, iar aceştia capitulează în faţa atacului tripartit al grecilor, sârbilor şi românilor. Pacea se încheie la Bucureşti, Titu Maiorescu fiind preşedintele Consiliului de miniştri.

  E un moment când României i se pare că devenise o putere importantă care joacă rolul de arbitru în Balcani.

  Mă adresez tinerilor de astăzi, cu o libertate de spirit care în general nu se găseşte în cărţile de istorie. Ni se spune că tot ce s-a făcut în trecut a fost bine. Şi e impresionant să notăm astăzi că, atunci, aproape unanimitatea clasei politice a aprobat acea acţiune a guvernului român – reiese din discursurile epocii, din memorii şi din alte documente că singurul regret al liberalilor era „că nu erau ei la putere" ca această „glorie" să se răsfrângă asupra lor! Eu cred că s-a făcut rău în 1913 când nu ne-am mulţumit numai să îi împiedicăm pe bulgari de a obţine hegemonia în Balcani, dar le-am cerut şi o porţiune de teritoriu în Dobrogea, unde de altfel