silința lui Budge – care și-a continuat anecdota întreruptă – restul nopții n-a mai avut farmecul convorbirilor noastre de totdeauna. Ca printr-un consens tacit, nimeni dintre noi nu voia să se ducă la culcare și nimeni n-a crezut de cuviință că ne mai putem întoarce la Calcutta înainte de zori. În schimb, ne-am umplut toți paharele cu whisky – chiar și Bogdanof, îndeobște cunoscut prin cumpătarea lui – și am dus conversația într-o jalnică lîncezeală pînă aproape de 3 dimineața. Atunci ne-am ridicat de la masă și ne-am dus să ne trîntim fiecare în odăile pregătite de cu seară pentru noi.

[1] Charles Webster Leadbeater (1854–1934): membru al Societății Teozofice, autor pe subiecte oculte și co-inițiator, împreună cu J. I. Wedgwood, al Bisericii Catolice Liberale (n. r.)

[2] Tip de sarong ce seamănă la exterior cu pantalonii și care face parte din costumul național sau etnic al bărbaților din subcontinentul indian (n. r.)

[3] Teren de cremare hindus, unde cadavrele sînt aduse pentru a fi arse pe rug, situat de obicei lîngă un rîu sau un corp de apă, la marginea satului sau a orașului (n. r.)

Capitolul III

Firește, întîmplarea aceea a fost repede uitată. Cînd, cîteva seri în urmă, am pornit din nou spre Serampore, nici unul dintre noi nu-și mai amintea despre Suren Bose și gafa mea în legătură cu tantrismul.

Nici eu nu mi-aș fi mai amintit de ea dacă n-aș fi întîlnit într-o după-amiază de noiembrie – limpede și nespus de melodioasă – pe Suren Bose, tocmai cînd ieșisem din curtea Universității. El îmi arătase întotdeauna o simpatie aproape afectuoasă, fie pentru că eram singurul român din toată Universitatea, fie pentru că cercetam cu atîta rîvnă tocmai religiile strămoșilor săi. M-a oprit ca să mă întrebe cum merge cu studiul. I-am răspuns că profesorii mei sînt mulțumiți, dar că eu adesea pierd nădejdea că voi ajunge vreodată la bun sfîrșit. A început să zîmbească și m-a bătut încurajator pe umăr. Atunci l-am întrebat, deodată, dacă are vreun prieten la Serampore, pentru că Budge pretinde că l-a zărit de curînd la marginile orășelului. M-am ferit să-i spun chiar adevărul: la marginile pădurii.

— N-am fost în Serampore din copilărie, mi-a răspuns el păstrîndu-și zîmbetul. Bătrînul domn Budge m-a confundat fără îndoială cu cineva.

M-am uitat la el, ușor tulburat. Era greu să-l confunde cu cineva; trăsăturile acelea ferme, fruntea aceea înaltă, ochii aceia pătrunzători nu prea se întîlneau în Bengal, unde bărbații anevoie scăpau de obezitate și fețele tuturora aveau aceeași rotunjime, aceeași moliciune a maxilarelor.

— Mai ales că port veșmîntul acesta atît de comun, adăugă el rîzînd ușor și arătîndu-și dhoti.

Își fixă apoi privirile în ochii mei și mă străpunse iscoditor.

— Dar de cînd te afli în termeni atît de buni cu un milionar? mă întrebă el din nou.

Mă simțeam destul de stînjenit și, ca și cum m-aș fi scuzat, i-am povestit plimbările noastre – cu Van Manen și Bogdanof – la Serampore, acum, cînd nopțile sînt atît de frumoase. Mă asculta cu mare atenție, ca și cum fiecare cuvînt pe care-l spuneam avea pentru el o deosebită însemnătate.

— Nopțile de la Serampore! exclamai eu, încercînd zadarnic să mă rup din magia privirilor lui.

— Într-adevăr, pretutindeni în Bengal nopțile sînt fără pereche, spuse el gînditor. Dar dacă Van Manen e nelipsit dintre voi, să știi că altceva îl atrage la Serampore. Alcoolurile lui Budge!

A început să rîdă, ca și cum ar fi vrut să mă asigure că făcuse o glumă bună. De altfel cam toți glumeau în acest fel cu Van Manen, căci setea lui era cunoscută în toate cercurile învățaților, snobilor și milionarilor din Calcutta, pe care Van Manen le frecventa cu o desăvîrșită nepărtinire.

Cu aceste cuvinte ne-am despărțit și cel dintîi lucru pe care i l-am spus lui Van Manen, cînd l-am întîlnit la biblioteca din Park Street, a fost convorbirea cu Bose. Parcă mă bucuram și eu de faptul că Budge confundase vreun biet țăran bengalez cu marele savant Suren Bose, pe care se lăuda că-l cunoaște de atîția ani. Van Manen a făcut mult haz de această confuzie. A luat receptorul și l-a căutat pe Budge la oficiul lui. I-a spus tot, adăugînd și de la el cîteva înțepături și numindu-l mereu „bătrînul domn Budge”, cum subliniase Bose. Dar se pare că Budge nu avea chef de glumă căci, după cîteva clipe de ascultare, Van Manen a așezat receptorul în furcă, zîmbind.

— Pretinde că totuși l-a văzut, îmi spuse. Se încăpățînează să afirme că l-a văzut cum te văd eu acum. Și mai spune că, în fond, puțin îl interesează dacă a fost sau nu Bose la Serampore. I se pare că asta nu e o treabă de bibliotecar al unei societăți asiatice, adăugă Van Manen.

— Și nici de un student serios, îl completai eu, ridicîndu-mă de pe scaun și pregătindu-mă să mă duc în sala de lectură.

— Cred că are dreptate, încheie Van Manen. Am să i-o spun personal cînd l-oi vedea.

L-a văzut în aceeași seară, la un club unde cinau uneori ei, împreună cu două duzini de snobi și mari industriași. Dar nu l-am mai întrebat, a doua zi, dacă au discutat și cazul Suren Bose. Cînd ne-am întîlnit din nou cei trei, puține seri în urmă, am avut destule lucruri de vorbit. Mai ales că Van Manen încerca să-l convingă pe Bogdanof că buddhismul nu este o doctrină chiar așa de ușor de combătut și că în orice caz el, ca savant, nu-și poate îngădui să judece o religie străină ca un misionar. Controversa aceasta o purtau ei, cu pauze variabile, de vreo cinci ani. Și Bogdanof se indigna întotdeauna auzind cuvîntul „misionar”.

— Noi, ortodocșii, nu avem misionari, se apăra el. Nu cunosc mentalitatea misionară. Asta e treaba voastră, a protestanților.

Și se întorcea spre