de săpat atâţia metri cubi, dacă îi face, îl eliberează înainte de termen. Şi cică îi mai dă şi nişte bani!” „Aşa închisoare zic şi eu, exclamase Moromete cu un entuziasm probant. Şi crezi tu că ăsta al lui Bragadiru o să-i roadă beregata lui alde Gae după ce iese? Aşa se lăuda şi alde Nae Marinescu că dacă el îl prinde pe Gae că-i intră în curte şi i se urcă pe scara podului îi dă una şi îl lasă lat. Ei, şi când veni Gae şi intră în curtea lui fără măcar să bată la poartă şi îl puse să dea două căruţe de porumb cotă, nu mai zise alde Nae nimic. E drept că Gae nu s-a ostenit să se urce el pe scara podului şi zice, de-aici se predă imediat două căruţe, taie-i domnului Nae Marinescu chitanţa de încasare la preţ oficial şi să mergem mai departe. «Bine, mă, Nae, zice alde Boldeată, după câteva săptămâni, că n-ai putut să-i tragi una lui Gae atunci pe loc, mai înţeleg, că era miliţianul cu el, dar spunea alde Tănăsache al Gârii că v-au văzut pe urmă pe-amândoi la meate, tu plăteai». «Minte al lui Tănăsache al Gârii, eram acolo întâmplător, n-am şi eu voie să beau o ţuică?» «Ba ai, dar Gae cică era singur, de ce nu i-ai tras una?» «Ce să-i tragi, mă, zice, ăsta a înnebunit, nu e zi să nu trimeată câte doi-trei cu miliţianul la judecată». «Mă Tănăsache, aşa e cum zici tu, ce dai acuma ca cote e un zero pe lângă ce dai pe urmă dacă te trece la chiaburi. Nici nu ştii ce frică mi-e, îmi rămân copiii neînsuraţi...» Mira-m-aş să scape el multă vreme, mai spusese Moromete. Dar nu asta e problema! Că dacă azi îi faci ăstuia şi ăluia ceea ce îi faci, cine te mai împiedică să vii şi peste alde Costache al Joachii şi să-i faci şi lui la fel, chit că el n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce se cheamă un chiabur!? Nu mai vorbesc de mine care am două loturi, încheiase Moromete cu un glas totuşi foarte liniştit. Dacă n-ar fi Niculae, mai spuse el, de mult aşi fi luat-o şi eu pe urmele lui Valache!”

Era exact ceea ce gândeau şi prietenii lui în clipa aceea. Asta nu-i împiedica însă pe nici unul dintre ei să vină mai departe la Moromete în pridvor. Li se părea că dacă şi pe ei ar fi început acel Gae să-i ia la ochi, asta ar fi fost sfârşitul lumii. Iar dovada că nu era totuşi sfârşitul lumii erau chiar adunările acestea ale lor, în ciuda ameninţărilor lipoveanului sau ale acelui Gae; nu li se întâmpla nimic şi se reîntâlneau totdeauna liniştiţi, luând-o de unde rămăseseră.

Într-o zi însă Giugudel le spuse celor care arătau că nu de mult timp se vor mai bucura ei de libertatea lor de acum: noul preşedinte, Plotoagă, şi noul secretar de organizaţie, Isosică, pariaseră între ei că nu le e lor frică de Niculae şi că pe-o vadră de vin, zicea Plotoagă, că îl va lua pe Moromete şi îl va băga la beci pentru agitaţie împotriva regimului (Isosică paria că Plotoagă nu va îndrăzni) şi că Isosică îl va doborî pe Niculae (asta era mai greu, şi Plotoagă paria că Niculae îl va doborî el pe Isosică în clipa când va mirosi cine din comună unelteşte contra lui). Moromete se posomori: nu era de glumit cu smintiţii ăştia... Dar nici o clipă nu se feri să se vadă mai departe cu prietenii săi...

 

V

Nemaiputându-se duce la munte, Moromete, după oarecari ezitări, îi ceru bani feciorului, lui Niculae. De la cei doi, Paraschiv şi Achim, n-avea ce să ceară. Paraschiv izbutise într-adevăr să-şi facă o casă în Colentina şi izbutise chiar să tragă şi lumină de la stâlpi şi să facă pac, cum zisese el, când intra în ea, dar se îmbolnăvise de oftică, tuşea de răsuna casa aceea a lui pe care şi-o ridicase mâncând numai pâine cu cartofi. Moromete fusese la el o dată s-o vadă cu Niculae. Îl pensionaseră pe Paraschiv care era şi el în partid, cu toate că după un pahar de vin începuse să-i spună lui tat-său şi lui frati-său vitreg că nu le dă comuniştilor nici un an. Era înainte de abolirea monarhiei şi Paraschiv, nu se ştie de ce, era regalist şi arăta indignat că se zicea despre rege că nu mai face nimic, că ar fi adică (şi asta îl supărase pe el cel mai tare) un manochin. De ce manochin?! se stropşise el la Niculae, ca zic ei? (comuniştii adică, din rândul cărora făcea şi Paraschiv parte), şi prins de o pornire ciudată se înroşise de furie şi începuse să tuşească. Du-te în sat, a continuat el adresându-se tatălui, şi spune-i lui Stan Ciocea că eu ţin cu el. (Asta era un fruntaş ţărănist care avea cârciumă aproape de Aristide). De ce credea Paraschiv că îl mai poate încălzi pe Stan Ciocea ţinutul ăsta al lui tocmai de-acolo de unde era şi mai ales acum după ce pierduseră puterea şi nici nu erau semne că ar mai fi putut-o recâştiga vreodată? Nu era de-a bună cu tusea asta a lui, om tânăr scos la pensie... Însemna că nu mai putea munci, deşi se spunea că acum oftica se vindecă de tot cu o doctorie nouă care se numea penicilină... Cât despre Achim, îi dădea înainte cu „Consumul lui alimentar” dar zicea că duce lipsă de capital, că altfel... ar ajunge adică mare negustor!

Spre bucuria lui Moromete, Niculae îi trimise numaidecât bani. Însemna că avea, că era adică bine plătit acolo la Pălămida şi Moromete nu aşteptă să treacă prea mult timp ca să-i ceară iar. „N-am bani, domnule, îi scria el ca să se justifice, cu ortografia lui din 1900, mă apasă lipsa de bani şi ăştia de la sfat mă apucă de sume mari... Dacă îmi dai o mie de lei, se plângea el, şi îmi