În schimb, Voinea era, oarecum, edificat.

„Până când n-am o dovadă, nu pot să întreprind nimic. Totuşi ideea cu numerele bancnotelor e ingenioasă, nu trebuie părăsită. Dacă Magheru nu fusese ispitit de propunerea cu vânzarea casei, faptul în sine nu prezenta prea, multă importanţă. O săgeată care a dat greş, atât! Nu-i cazul să slăbesc supravegherea. Odată şi odată, tot…”

Aşa făcu. În câteva rânduri, după obişnuita vizită medicală îl invită la un aperitiv. Invitaţia trebuia să fie destul de stăruitoare, fiindcă Magheru îl refuza mereu. Odată, cu intenţie, îl lăsă pe el să plătească. Doctorul, neavând mărunt, scoase din portmoneu o bancnotă nouă, îndoită exact pe jumătate şi strigă talul. Şerban, văzând-o, holbă ochii:

„Ait! Mi-a picat în cursă!”

Chelnerul n-avea să schimbe. Plecă întins la patron!

— Mă ierţi o clipă, zise Voinea şi ridicându-se de la masă propuse chelnerului: Dă-mi te rog mie bancnota, îţi dau alta în loc. Te superi?

— Vai de mine, domnule Voinea, se poate?

— Ştii, îmi plac cele noi, le colecţionez. Iscăleşte-te pe ea ca să ştiu de unde o am.

Cam mirat de această neobişnuită rugăminte, chelnerul îşi puse numele. Eh, multe damblale mai au şi boierii ăştia! Dar ce-i păsa la urma urmei?… Mai cu seamă că se alese cu un bacşiş gras.

— Păi, dacă-i vorba de aşa ceva, vă strâng hârtii de-astea cu nemiluita. Îmi trec prin mână atâtea… încât…

Voinea n-avu timp să-i răspundă, se grăbi să se întoarcă la masă unde îl aştepta Magheru, în picioare, gata de plecare. După ce se despărţi, alergă la birou şi cercetă lista pe care însemnase toate seriile buclucaşe. Calm, cu o linişte de statuie, confruntă numerele: deziluzie! Nu se potriveau! Seria bancnotei capturate era la o distanţă enormă faţă de cele scrise pe listă..

„Mi-a scăpat din gheare!”

Până la urmă – ciudat – parcă îi păru, într-un fel, bine.

„Nu ştiu cum, dar omul ăsta exercită asupra mea un val de simpatie care mă apropie irezistibil ele el. Are în orice caz ceva pe care nu-l pot sesiza.”

Văzând că încercările sale dădeau greş, se hotărî să le abandoneze, pentru a nu-şi irosi în zadar timpul. Dar nu înainte de a-l consulta pe Kaminski. Cu judecătorul era prieten, lui putea să-i deschidă inima, să-l întrebe ce părere are despre aceste afaceri. Sincer, pe faţă, cu toată francheţea. Dacă el, cu nasul său de copoi, mirosea urme de culpabilitate, apoi avea toate şansele, punând la bătaie marile lui resurse, să dea în gât pe ucigaş.

Îl găsi chiar în seara aceea la club. Luându-l deoparte, îi spuse  ceva la ureche. Se retraseră amândoi într-un colţ al salonului, aşezându-se conspirativ la o masă liberă. Acolo, Voinea îi dădu în vileag bănuiala cu privire la Magheru.

— Dacă doctorul n-ar fi tăgăduit faţă de dumneata că l-a cunoscut pe Matei, nici prin gând nu-mi trecea să-l suspectez… Mă rog, pentru ce a tăgăduit? De ce n-a spus adevărul din capul locului? Vezi, asta mă contrariază, îmi dă de furcă… înţelegi?

Kaminski părea că ascultă cu luare-aminte şi nu aşteptă decât să isprăvească interlocutorul ca să-i dea replica. Dar Voinea se pierdea într-o beţie de cuvinte. Judecătorul îl întrerupse:

— Mă rog, dumneata crezi că doctorul ar putea să fie asasinul conului Matei?

Moşierul îl măsură lung, surprins:

— De ce nu? Dumneata eşti de altă părere?

— Sunt, cum s-ar zice, de părere contrarie.

— Vreau să aud temeiurile pe care te sprijini.

— Ca să fiu sincer, pe niciunul. Mai bine zis, pe ceva insesizabil, fluid, latent, dar care există în mine ca o realitate incontestabilă: pe flerul meu profesional.

Voinea înălţă din umeri. Nu pricepea.

— Ţi se pare curios, nu-i aşa, ca un jude-instructor să înlăture un element compromiţător ce i se pune la îndemână pentru a recurge la acel fler care s-ar crede că e de esenţă subiectivă. Ce vrei, experienţa mea în materie de criminologie îşi permite uneori îndrăzneli de-astea. Am instruit până acum sute, ce zic sute? mii de cazuri, dintre care unele foarte complexe şi alambicate. Niciodată însă aparenţele nu m-au îndrumat pe o pistă greşită. Intuiţia mea de a sesiza lucrurile direct în măduva lor, în speţă flerul de care-ţi pomenisem, mi-a încoronat cu succes sforţările. Pe doctorul Magheru îl cunosc personal şi sunt în măsură să-ţi garantez că e nevinovat ca un mieluşel.

— Atunci, dragă jude, cine presupui că ar fi ucigaşul?

— Numai unul dintre cei care au dat primele ajutoare victimelor. Fie cineva din personalul staţiei, sau dintre oamenii de la spitalul din Caransebeş, sau chiar de la compania de căi ferate… În sfârşit. Oricine, afară de Magheru. Asta-i părerea mea pe care o iscălesc cu mâna pe conştiinţă.

— Bine, dar parchetul de acolo a făcut o anchetă, a cercetat pe toţi oamenii de serviciu ai gării şi ai spitalului şi cu toate astea…

— Ce-are a face? Cum vrei dumneata să pui mâna pe un tâlhar care din pricina circumstanţelor speciale în care s-a comis omorul orice urmă a dispărut?

— Şi în această situaţie?

— În această situaţie numai întâmplarea singură poate să scoată la suprafaţă pe asasin.

— Dragă jude, cred că m-ai convins.

În urma acestei convorbiri, moşierul Şerban Voinea lăsă rezolvarea problemei sale în grija timpului.

Bolnava mergea cu paşi repezi spre vindecare. Petele roşii pieriseră una după alta, ca şi durerile din regiunea abdominală.

Doctorul venea în fiecare zi, de obicei după-amiaza pe la patru, şi nu pleca niciodată înainte de şase. Aştepta ora vizitei cu o nerăbdare ciudată, închinându-i toate preocupările de peste zi. I se părea cât se poate de firesc să se ducă într-o ţinută cât mai îngrijită, ras proaspăt şi cu hainele cele mai bune, deşi de multe ori, la alte cliente, neglija adesea această grijă vestimentară. Se bucură însă că noile gânduri care se instalaseră în el nu dădeau prea mult răgaz mustrărilor de cuget să-l hărţuiască. În prezenţa Marilenei, uita de problemele lumii lui lăuntrice, uita de lumea de afară şi uita chiar de el însuşi. Această stare sufletească era ceea ce îi trebuia şi venise tocmai la timp fără s-o caute. Ce va face după vindecarea fetei?

„Hm, vom vedea! Deocamdată e mai bine să nu ne