Drumul până la Şerban Voinea, destul de lung altminteri, i se părea tare plăcut şi de aceea îl făcea pe jos, lipsindu-se de trăsură, ca să-l guste cât mai îndelung. Dacă întârzia câteva minute peste ora obişnuită Marilena se făcea foc:

— Credeam că nu mai veniţi… De ce aţi întârziat atâta?

— N-am întârziat decât cinci minute.

— Dar ce, e puţin cinci minute?… Şi nici nu vă cereţi scuze. Ah, sunteţi îngrozitor, doctore, mă înspăimântaţi…

Magheru surâdea placid:

— Te rog să mă ierţi, Marlen, altă dată nu mai fac…

— Pe cuvânt de onoare?

— Da, pe cuvânt de onoare.

— Atunci, vă iert! Dar nu înainte de a pupa pe acest degeţel…

Doctorul săruta un deget roz, după care pacea dintre ei se restabilea.

— Ce-i asta? strigă odată Marilena. Zărise o verighetă în mâna lui Magheru. Sunteţi însurat?

— Da… sunt!

— De mult? De când? îl întrebă fata în panică.

— Din primul an de facultate. Ea era şcolăriţă într-a şaptea.

— Aşa. Tineri v-aţi luat? Cum o cheamă? E frumoasă? N-ai o fotografie? Te rog arată-mi-o!

Doctorul umblă în portmoneu şi scoase o fotografie.

— Marta o cheamă…

— Numele nu-mi place, ea însă da… Are ochii migdalaţi. Eh, ce n-as da să am şi eu ochii migdalaţi… E pianistă, tot ca dumneata?

— Nu, e poetă.

— Sunteţi un om fericit. Îmi daţi voie să vă invidiez puţin?

— Nu, Marlen, nu sunt de loc fericit. Pentru că soţia mea nu mai e printre cei vii…

— Cum? A murit? Ce-a avut? Pentru ce să moară?

Magheru îi povesti pe scurt tragedia întâmplată la Merişani.

— Pentru mine, însă, e vie, trăieşte, o simt prezentă. I-am scris atâtea scrisori, deşi ştiam că nu voi primi răspuns.

— I-aţi scris scrisori după ce a murit?

— Da, aşa simţeam că trebuie să fac. Şi ne-am cununat tot după moartea ei. Pentru că – repet – ea trăieşte în mine, o iubesc, şi atunci de ce să n-o iau de soţie?

— Doctore! Doctore! strigă fata şi viscolită brusc de o puternică emoţie izbucni în plâns.

— Ce înseamnă asta? făcu el ca fript.

— Lăsaţi, nu pot altfel! E cea mai frumoasă poveste de dragoste. Până acum credeam că-i Sirena cea mică a lui Andersen, care mi-a plăcut mai mult decât Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda sau Manon Lescaut. Dar cea mai frumoasă rămâne tot a dumneavoastră.

— Oh, ce dragă mi-eşti! Te rog să nu sufli nimănui o vorbă. Ne vor crede nebuni pe amândoi pentru că semenii noştri, prea strâmţi la minte, nu sunt în stare să înţeleagă că un prea plin sufletesc poate să nască o astfel de iubire ireală.

Marilena îl asigură că-şi va ţine gura. Numai un singur lucru nu-i plăcea: numele Martei. Era vrednică de un nume mai deosebit. De ce nu i-a pus altul?

— Tot Marlen îi spuneam şi ei… îi destăinui bărbatul.

Fata aţinti ochii la el uluită:

— Serios? Chiar Marlen? Nu mă amăgiţi?

— Foarte serios… Uite cărticica ei de poezii… Ce scrie aici?

Marilena luă volumaşul şi citi: Marlen-Marta Coravu.

— Te rog, lasă-mi-le… Vreau să le citesc… Mor de curiozitate.

A doua zi, nici nu intrase bine Magheru pe uşă, că pacienta lui începu să recite pe de rost, Fata bolnavă, poezia care îi plăcuse mai mult:

Ce-oi fi având de-un timp nu ştiu.

M-ascund în mine şi oftez…

Sau plâng, sau râd, până târziu…

Şi trează, stând în pat, visez…

Nu mai mi-e foame şi nici sete.

Bolnavă sunt? Nu, n-am nimic!

Fug de băieţi, m-ascund de fete

Şi de-mi vorbesc eu tac chitic…

Mă-ntreabă mama, cu uimire:

De ce tânjesc, de ce oftez?

I-aş spune, însă nu cutez:

„Bolnavă sunt de fericire”.

Un medic îşi tot bate ţeasta:

Ce arc trupul meu firav?

Şi-i spune mamei: Foarte grav!

E-ndrăgostită fata asta!

— Nici nu-ţi închipui cât de mult mi-a plăcut poezia. Parcă a scris-o într-adins pentru mine…

Doctorul surâse cu înţeles:

— A scris-o pentru fetele bolnave de dragoste…

Fata îl măsură lung cu privirea:

— Crezi? Hm, s-ar putea. Apoi adăugă: Oricum, are un umor discret, o duioşie care cucereşte.

— Nu-i poezie mare, totuşi e ceva. Dacă Goethe ar fi murit la nouăsprezece ani nu mai era el. Şi acum, draga mea, lăsând poezia la o parte, vreau să ştiu cum ne simţim pe ziua de astăzi? Dar, ţi-am spus şi repet: trebuie să te dai jos din pat.

— Nu, nu încă, făcu ea speriată. Când mă fac bine de tot, voi alerga ca o smintită prin grădină şi mă voi căţăra prin pomi de unde am să-ţi cânt: cu-cu! cu-cu!

Şi brusc o podidi plânsul.

— Ce-nseamnă asta? Pentru ce plângi?

— Nu mai plâng… Uite, sunt vesela! Îţi place aşa?

Începu să râdă, ca soarele după ploaie, în timp ce lacrimile încă îi curgeau pe obraji. Apoi, obişnuită cu procedeul doctorului, îi întinse mâna fină şi caldă pentru a-i lua pulsul. Magheru i-o ţinu mult în mâinile lui, încă mirat de capricioasa… comportare a pacientei.

Dar Marilena, iscodită de atingerea bărbatului, simţea fiori necunoscuţi cum se plimbau nestingheriţi prin ea. Ghicise instinctiv că nu făcea tocmai bine, dar nu îndrăznise să-şi retragă mâna. Dacă se supăra doctorul? Şi poate că ea însăşi vroia să prelungească acea stare atât de plăcută.

— Stăm bine, ne putem considera pe deplin restabilită.

— Nu, nu, încă nu sunt vindecată.

Fără să-şi dea seama, Marilena nu renunţa la boală. Datorită acesteia medicul venea în casa ei şi o dezmierda cu efluvii de muzică şi cu povestea acelei iubiri atât de eterice. De aceea, se ruga mereu în sine:

— Ah, tifoidă scumpă, nu mă părăsi încă… Mai stai puţin. Mi-ai devenit dragă…

Alteori, după consultaţie, începea muzica. În timpul pauzelor, angajau dialoguri despre compozitori. De ce Mozart a murit atât de tânăr, trebuia să trăiască până la adânci bătrâneţi, ca Verdi. Pentru ce această nedreptate? Şi fata izbucnea în plâns, protestând împotriva nedreptei orânduiri a firii. Doctorul încerca s-o împace, dar era greu de strunit o sensibilitate atât de fragilă ca a ei.

Odată, Marilena îl întrebă pe neaşteptate:

— Ce înseamnă cocotă?

— Ce? Cum ai zis? făcu surprins Magheru holbând ochii.

Fata aproape se sperie. Cătă la el cu un soi de nedumerire puţin caraghioasă.

— De unde ai-auzit cuvântul ăsta?…

— Am spus ceva rău? Iertare, vă rog. Credeam că… N-am să-l mai rostesc…

Până la urmă doctorul izbucni în râs (ce-i cu fata asta? E de-o naivitate fără pereche!), apoi deveni deodată serios:

— Să nu