— De ce nu l-aţi dus la hulubărie?

Bertie a ridicat din umeri.

— Unde este porumbelul? a întrebat soldatul.

Susan a făcut un pas înainte şi i-a arătat-o pe Ducesa. Porumbiţa şi-a vârât capul sub aripă.

— Dacă se mai întoarce vreo pasăre, aduceţi-o direct la noi, a spus soldatul. Aţi înţeles?

Bertie şi Susan au dat din cap.

Soldatul a băgat tubul în jachetă şi s-a întors în cort.

Susan a luat-o pe Ducesa în braţe şi s-a dus cu Bertie la porumbei.

— Eşti sigur că am făcut ce trebuie?

— Absolut, draga mea, a spus Bertie şi a mângâiat-o pe Ducesa cu blândeţe pe căpşor. Trebuie să-i fie foame. Ce-ar fi să hrăneşti porumbeii mai devreme? Sunt sigur că vor fi fericiţi s-o vadă.

Susan a deschis uşa hulubăriei. Scârţâitul balamalei i-a scos pe porumbei din boxe. A azvârlit-o în sus pe Ducesa spre locul ei preferat – bârna de deasupra butoiului cu grăunţe.

Porumbiţa a fluturat din aripi. În loc să se aşeze pe bârnă, a început să zboare repede prin hulubărie. Susan a simţit pe obraz adierea stârnită de aripile porumbiţei. Înainte ca uşa cu resort să se închidă, Ducesa a ţâşnit afară. Uşa s-a închis cu zgomot în urma ei.

Susan a împins uşa şi a ieşit în fugă. Când s-a uitat în sus, a văzut-o înălţându-se în zbor deasupra unui carpen.

— Ducesa! a strigat ea.

Bertie s-a întors brusc, tocmai când se pregătea să intre în casă. Soldaţii au ieşit în fugă din cort.

Susan a urmărit-o din priviri pe Ducesa cum zboară în cerc deasupra pădurii din Epping. Când porumbiţa a început să dea încă o roată deasupra locului, lui Susan i-a stat inima în loc. Se orientează, ca şi cum s-ar pregăti să zboare spre casă. Dar este deja acasă!

Porumbiţa a încheiat şi al doilea zbor în cerc şi a pornit spre răsărit.

— Nu! a strigat Susan şi a traversat curtea în fugă; s-a împiedicat şi a căzut, dar a reuşit să se ridice în picioare. Ducesa!

Susan a căzut în genunchi. O lăsaseră puterile. Neajutorată, a însoţit-o cu privirea pe Ducesa, care zbura spre Canalul Mânecii, până când porumbiţa a dispărut la orizont.

Capitolul 30 AIRAINES, FRANŢA

Ollie a intrat în casă şi l-a văzut pe locotenent-aviatorul Boar aşezat pe duşumea, cu mâna pe tifonul de pe ochi. În picioare lângă el stătea Madeleine, împingând mai departe purcelul care adulmeca insistent bocancii bărbatului.

Sub paşii lui Ollie, scândurile din duşumea au scârţâit, făcându-l pe Boar să înalţe capul.

— M-a operat doctorul la ochi?

Ollie şi-a adus aminte de mirosul greţos al anestezicului, de doctorul care umbla cu penseta prin corneea tăiată. Acum, bandajele locotenentului erau pătate de o scurgere maronie.

— Da, a spus Ollie.

Boar a răsuflat adânc, apoi a încercat să tragă de leucoplastul pus pe bandaj.

Madeleine i-a dat mâna la o parte.

— Nu. Zece zile.

Locotenentul şi-a lăsat mâna în jos şi şi-a umezit cu limba buzele uscate.

Madeleine a dus purcelul afară, apoi a umplut un pahar cu apă dintr-o carafă.

— Bea, a spus ea, ducându-i paharul la buze lui Boar.

Boar a băut pe nerăsuflate, vărsând o parte din apă pe jachetă.

— Du-l la şopron şi vino pe urmă înapoi, a spus Madeleine. Avem treabă.

Ollie l-a ajutat pe locotenent să se ridice şi l-a dus până la şopron. Picioarele lui Boar erau încă nesigure din cauza anestezicului, aşa că Ollie a fost nevoit să-l sprijine aproape singur. Braţul, oricât încerca să şi-l ţină neclintit, i se mişca în faşă, stârnindu-i durere în umăr. Din pricina greutăţii lui Boar, glezna umflată a început să-i zvâcnească. Voia cu disperare să se oprească puţin să-şi tragă sufletul, dar se temea că putea oricând să apară un pluton de soldaţi care să-i surprindă în câmp deschis. Aşa că şi-a stăpânit durerea şi a încercat să meargă mai repede.

După ce au ajuns la şopron, l-a aşezat pe Boar pe pământ şi a aruncat cartofii mucegăiţi ca să-i facă loc pe un petic de pământ. Locul trăsnea a bălegar şi legume putrezite. În noaptea ce trecuse, când durerea îi sfâşia umărul dislocat de parcă era o aripă de pui desfăcută de măcelar, duhoarea nu-l deranjase. A băgat însă de seamă că Boar, încă ameţit, părea să nu simtă nimic. Locotenentul şi-a pus capul pe tocul pistolului, s-a întins pe spate şi a adormit pe loc.

Când s-a întors spre casă, Ollie l-a văzut pe Louis culcat lângă o tufă, cu capul aşezat pe picioarele din faţă. A aruncat o privire prin gospodărie, să se asigure că nu se apropia nici un vehicul militar, apoi s-a aplecat ca să mângâie purcelul pe cap. Louis şi-a mişcat codiţa şi a grohăit.

— Acum poţi să intri, i-a spus Madeleine, care stătea în prag.

Ollie a crezut că femeia vorbea cu el, până când purcelul a ţâşnit în picioare şi a luat-o la goană spre casă. Copitele tropăiau pe duşumea.

— E deştept, a spus Ollie întrând în casă. N-am mai văzut un porc de tufe până acum.

Madeleine a izbucnit în râs şi a scos o ţigară din buzunar.

— Trufe.

— Trufe?

— Nu ştii ce-s alea, aşa-i?

Ollie a fost izbit de răguşeala glasului ei, ca şi cum fumul care îi trecea prin gâtlej de ani buni îi coborâse vocea cu o octavă.

— Nu, a spus el.

Madeleine a tras din ţigară. Pielea plină de cute i s-a întins peste obrajii ascuţiţi.

— O să te învăţ totul despre trufe, a spus ea suflând fumul. Dar mai întâi, avem treabă.

A scos o cutie de unelte din dulapul fără uşi, ascuns după o draperie din pânză de sac. A pus cutia pe tejgheaua dulapului şi a scos din ea un ciocan şi o rangă mică.

—