mai ascundea, dar ce şedea în inima ei să nu fie nici la duşmani! Şi dacă el, bărbat ce se afla, voia să-l aibă de suflet, să-l iubească, trebuia să mai aştepte, să se deprindă împreună.

Praf îl făcuse Sinefta pe pungaş, că era frumoasă, frumoasă! Râdea Gheorghe:

— Te-a-ntors pe plătit oafa aia, Nicule!

El dădea din cap cu mândrie:

— Da de unde!

— Parcă eu sunt chior, nu văz…

— Ţi se pare.

— Mă!

— Du-te dracului şi lasă-mă-n pace!

— Să te arză un foc mare dacă minţi?

— Gheorghe, acu scot şişul!

— Vezi, mă, vezi c-aşa-i? Păi tu nu te uiţi la ea ce ochi are? Asta-i curvă descântată, c-un plan te vinde, cu altu te cumpără!

Şi aşa era. Ce nu-i căra hoţul? Mărgele şi inele, brăţări şi câte alea, dar de învins n-o învingea, codana nu-i da carnea ei. N-o slăbea. Seara, grămadă era la „Doi curcani”, unde cânta Sinefta. Se uita. Se mai lipea vreun gagistru de avea parale. Pleca cu el. Rămânea Piele cu buzele umflate. Iar râdea Gheorghe:

— Tu o aştepţi ca prostu, şi ea se dă-n bărci cu ăi de are franci!

Pungaşul punea capul în pământ.

— Când îţi spun eu că asta are stofă, tu nu mă crezi! Te joacă pe degete, ca pe fraieri, şi tu-nghiţi!

Înghiţea, că nu mai putea după ochii ei. Încă tot el o apăra:

— Ce ştii tu, Treanţă!? Ce-are a face muşteriii cu mine, eu sunt gagicu ei de inimă, d-aia nu mi-o dă, că mă respectă!

Se prăpădea ăl bătrân de râs:

— Te respectă, ai? Oi fi tat-său, da nu ştiurăm noi!

Şi-n gândul lui avea o bănuială. Într-o zi l-a luat pe neocolite:

— Ascultă, Nicule, tu oi fi suferind, nenică?…

— De unde-o mai scoseşi şi p-asta?

— De…

— Ce de, mă, ce de?!

— Nu te-o mai fi ajutând câinele, nenică!?

Hoţul s-a făcut roşu tot.

— Dacă mai scoţi o vorbă, te tai!

A plecat Gheorghe. N-a mai răbdat nici Piele. S-a aşezat la o masă la „Doi curcani”, a privit împrejur şi-a chemat cârciumarul. A cerut o vadră de vin şi-a bătut-o cu trei necunoscuţi. Când s-a simţit dârz, a strigat la Sinefta:

— Ia să-mi joci, puică, pe masă, să ştie şi ăştia de te cumpără pe cine iubeşti tu!

Curva a înţeles că nu mai e de glumă. Şi-a ridicat fustele şi i-a jucat pe masă.

În zori, pungaşul a chemat o trăsură şi a luat muierea în braţe.

— Asta-i ziua ta de nuntă, Sinefto! i-a zis.

Copila râdea. Avea un obraz proaspăt şi rumen în lumina dimineţii. Vântul îi spulbera părul, şi sufletul lui Nicu-Piele era ca vioara. Numai că se îmbătase şi adormise pe drum. Se trezise tocmai a doua zi, fără un ban, ţeapăn, într-un şanţ. Gagica dusă a fost, n-a mai văzut-o decât peste vreo lună, să n-o mai cunoască, îmbrăcată ca o cocoană, la braţul unui negustor, nevastă de-acum. Era tot cu Gheorghe. Ăl bătrân, cum a zărit-o, i-a dat un ghiont:

— Nicule, aia nu-i Sinefta, de-o iubeai tu?

S-a uitat pungaşul. Ea era.

— Da. Ia priveşte ce clift are!

— Mai ţii minte când te-a lăsat lefter şi n-ai mai găsit-o?!

— Mă duc după ea.

— Ce, ai mâncat găini zăpăcite?! Stai la un loc, nu fi prost! Ce rost are?

— Cum ce rost are?

— Păi dacă eşti gâlmă şi nu ştii că la femei credinţa e scurtă cât coada câinelui!

— Lasă-mă să mă duc să-i mai văd ochii, s-o scuip şi să-i zic: Ptiu, curva dracului, da pe prostu ăsta cât o să-l mai ţii?

Gheorghe zâmbea cu gura lui veştedă.

— Lasă, mă Piele, treacă de la tine!… Să fie şi ea fericită! Aşa e în viaţă, o dată păcăleşti tu pe altul şi de-o mie de ori te păcăleşte cine nu te-aştepţi. Hai mai bine să bem ceva, ehe, câte n-am văzut eu! Tu eşti încă tânăr, şi-ai să mai pătimeşti, numai minte să te-nveţi!

În ochii lunganului stăruia o părere de rău.

— Nu mi-e de altceva, Treanţă, nici că mi-a tocat banii, nici că i-am cărat ca un prost ce-a vrut şi ce n-a vrut. Ştiu, muierea fuge tot la ăl de are mai mult, dar să mă fi înţeles, mă! Să mă fi înţeles! Pricepi?

Pricepea Gheorghe.

 

  • Nea Fane

Nea Fane, gură bogată, de-i mai zicea şi Carambol, că-i plăcea să joace biliard, avea ceasul lui când se oprea-n faţă la Stere, se uita în prăvălie şi dădea bună seara.

Lucra la morgă, despuia morţii, le făcea el cu dresuri, îi îmbălsăma, umbla-n om cum ai căta într-un raft.

Cine nu-l ştia? Era îndesat, cu priviri batjocoritoare, nu scotea mâinile din buzunare. Scuipa des, cu scârbă şi-avea o vorbă a lui, de-o ştiau toţi:

— Bă, dacă dreptatea ar fi o sârmă, aş îndrepta-o eu!

Să fi avut cincizeci de ani, da nici nu-i dădeai, deşi albise devreme. Obrazul – proaspăt, subţire, sănătos.

Se apropia de tejgheaua negustorului şi cerea cu o voce puternică de se auzea până în fundul cârciumii:

— Coană Lino, dă-mi şi mie o sticlă de lampă numărul doi!

Asta era măsura cu care începea: un cinzec. Privea drojdia veche, o amirosea cu nările hulpave, făcea din ochi nevestei.

— Merge…

Nu se aşeza pe scaun, ca oamenii. El bea de-a-n picioarele.

— Destul o să stau culcat în groapă, zicea. Când e vorba să beau un rachiu, barim să-l simt şi-n tălpi.

Câte nu ştia ăsta! Văzuse la viaţa lui. Oamenii îl chemau la masa lor:

— Mă nea Fane, ia vin’, mă, de ne mai spune ceva…

— Nu pot, am treabă, zicea, şi mai cerea o măsură: Coană Lino, încă o sticlă de lampă…

Femeia îi turna, se uita să nu greşească mai puţin, că muşteriul s-ar fi făcut foc. La asta ţinea: să nu fie înşelat, că adăuga:

— Destui am înşelat eu!

La al doilea cinzec, ochii i se aprindeau de plăcere, băutura îl fericea. N-ar mai fi plecat. Nu-şi lua mâna lui frumoasă de pe măsura rece, de sticlă.

Avea nişte degete de domnişoară, albe şi prelungi. Pica vreun necăjit. Cerea dorobanţul lui şi-l sorbea îngândurat; nea Fane se da-n vorbă cu el:

— De unde vii, tată?

— De la muncă, răspundea Chirică, ştergându-şi barba ţepoasă.

— Ostenişi?

— Ostenii. Ce, e uşor? Dau drumu la douăzeci de trenuri pe zi, m-a deşelat acu…

— Da ce ac e ăla?

— Pă unde schimbi şinele. Vezi matale, şi la trenuri e o socoteală, ehe…

Nea Fane