— Ce spui?

— Da. Vine de-un paregzamplu „Titu”…

— „Titu”?

— Da. Vine, cum îţi zic, „Titu”. Îi dau drumu pe-a treia. Din partea cealaltă trece „Crivina”, le fac loc. Trece unu-ntr-o parte, altu-ntr-alta, socoteală mare, trebuie să ai capu limpede. Ai greşit acu, s-a dus dracului totu. C-aşa a fost unu… la Vintileanca.

— Ei, nu zice!

— Cum spusei. O fi băut ceva, o fi fost omu-n somnu al doilea, a greşit…

— Ce-a făcut, tăticule?

— A dat drumu p-aceeaşi linie la două garnituri. Ciulama s-au făcut. Morţi, răniţi, ia-l la întrebări: cum a fost, cum s-a-ntâmplat; zace omu-n puşcărie şi-acu…

Nea Fane o chema pe negustoreasă:

— Mai dă-ne câte-o sticlă de lampă la amândoi…

Chirică mulţumea:

— Noroc să dea Dumnezeu, da dumneata pe unde tragi?

— Eu?

— Da.

— Eu-s cu morţii…

— Nu vorbi! Îi îngropi?

— Nu, le fac autopsia…

Chirică trăgea un gât bun, scutura din cap:

— Şi otopsia asta cum e?

— Păi, te uiţi în om.

Chirică nu înţelegea.

— Cum vine asta te uiţi în om?

Nea Fane zâmbea uşurel, mai privea rachiul, apoi îi spunea:

— Îl iau, îl spăl, îl tai…

— Aha…

— Văd de ce-a murit, ştiu cum stă maţele-n dumneata…

— Nu mai spune! Eşti doctor care vrea să zică?

— Nu chiar doctor. Un fel de felcer… Coană Lino, mai dă-ne câte-o gamoaie!

Chirică zicea:

— Vai de mine, dumneata vrei să mă-mbeţi…

Dar apuca cinzecul cu nădejde.

— Şi tot cu mâinile-astea mănânci?

— Da cu care?

— Păi nu ţi-e scârbă?

— De ce să-mi fie scârbă? Ehe, omu…

— Nu-ţi miroase a hoit?

— Nu-mi miroase. Dumneata nu ai de unde să ştii ce frumoşi sunt morţii.

— Ce spui?

— Da. Ăştia nu mai pot să-ţi facă rău. Îi vezi aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Bogat, sărac, bun, nebun, la fel sunt: ţepeni. Nu mai mişcă, nu mai strigă la tine. Nu mai fac pe-ai dracului. Încă mai vorbesc cu ei…

— Vorbeşti cu ei?

— Da ce crezi? Sunt ca nişte copii. Nu zic pis. Îi ştiu după acte. Ăsta a fost negustor, ăsta judecător, ăsta neam prost, toţi în piele, nu se mai deosebesc. O, dac-ai da jos hainele de pe ei, că haina-i răieşte, i-ai vedea: toţi la fel. Seamănă. Şi-i întreb: „Ei, Popescule, câţi ai băgat la gherlă, câţi ai vindecat, tăticule? Câţi ai înşelat?” Ei nu zic nimic. Ce să mai zică? Şi mă uit că au rânza la fel, acelaşi tacâm de maţe. Da-ntr-unele fluieră vântul şi-n altele musteşte grăsimea. Şi-mi spun: „Asta nu e bine, Fane! Nu e bine, Popescule! Te-oi vedea eu pe lumea ailaltă, că acolo nu mai e ca pe lumea asta: toţi cu apă şi cu aer stau! Sufletu n-are cămaşă şi firmă la poartă: domnu cutărică, domnu cutărică! S-a zis! D-aia-i Dumnezeu mare! Că-i aduce pe toţi la un fel.” Mă uit la ei. Tac. „Nu mai ziceţi nimic? mă răstesc la câte un bărbos. Ei, unde nu mă prindeai tu acum câteva luni?! Ce mi-ai fi făcut! Pă când aşa, stai colea în faţa mea cu zgaibaracele-n sus.” Încai trebuie să nu mă supere. Că dacă mă supără, îl las de putrezeşte mai repede. Şi dacă putrezeşte mai repede, îl ia Aghiuţă de chică. După toate astea, vin rudele. Ţi se face lehamite de om când îi vezi. Nişte scârnăvii de muieri care plâng de zici că li se rupe inima după răposaţi, da când le cer un bacşiş, le tremură mâna. Da nici eu nu-i las nepedepsiţi. Încă vreo văduvă mă roagă: „Fă-l pe Mitică al meu mai frumos, că vreau să-l fotografiez!” Auzi dumneata: vrea să-l fotografieze! Unii îşi aşază morţii-n sicrie de sticlă. Cică să se mai uite la ei, să-i mai vază! Ptiu! Ce să mai vază la ei? Că-s reci, că nu mai poate nici unu nimic! Minte scurtă de femei…

Nea Fane ostenea. O dată se posomora. Îl apucau îngerii pierzării de ceafă. Schimba măsura:

— Coană Lino, dă-ne câte-o sticlă de lampă numărul cinci!

Nevasta cârciumarului îl cunoştea. Autopsierul era un beţiv liniştit. Nu spărgea nimic, nu făcea scandal dacă se îmbăta. Dar când i se năzărea a chef, începea să bea cu litra. Se uitau muşteriii ceilalţi la el.

— Cum e, nea Fane? întreba Ilie de alături.

— Cum să fie? Beau, că mi s-a făcut scârbă de lumea asta! Să fie dreptatea o sârmă, aş îndrepta-o eu!

Şi iar începea să vorbească cu Chirică despre morţii lui:

— Acu i-am lăsat să doarmă. Sunt mulţi. Până le vine rândul, mai aşteaptă. E muncă mare şi la noi, ce crezi dumneata? Dimineaţa, cum mă duc, deschid fereastra. „Ei, cum aţi dormit, fraţilor? îi întreb. Bine? Nu v-a fost frig?” Ei, nimic. Mă spăl, îmi iau halatu, îmi vine ajutoru. Îl întreb: „Cum crezi, Vasile, că stă fierea-n ăsta?” Mortu pare cumsecade. Mă uit la buzele lui. Câte muieri o fi pupat? Pe mâinile ţepene are inele. Încă Vasile îmi spune câteodată: „Mă nea Fane, ce-ar fi dacă am opri noi verighetele astea? La ce-i mai foloseşte mortului?” Nu m-ating. Îl înjur şi-l pui să-şi vadă de treabă. Mie nu-mi trebuie. Încă unii au ei grijă înaintea noastră să nu lase aurul pe degetele răposaţilor. Să le fie de bine! Şi uite-aşa îmi trece ziulica! Am învăţat: le scot ficatu afară, mă uit: „Ăsta a băut mult”, îi zic lu Vasile. La câte-o baborniţă-i găsesc fierea, o arunc într-un lighean: „Na! De-acu n-o să mai fi a dracului! Cel puţin te faci înger, n-o să te mai viseze rudele.” Şi-mi mai pică şi câte-o fetişcană. O, p-astea să le vezi! Abia le-a-mbobocit ţâţele. Unele nici n-au ştiut ce-i aia bărbat. Stau albe, frumoase în faţa mea. „Uite, Fane, îmi spun, asta-i tinereţea!” Şi-i mângâi părul lung şi-o cert, dacă-i vreuna de-a băut sodă: „Ce-ai făcut, mă, proasto? Ce-ai făcut?” Şi mă gândesc că-n carnea aia n-a intrat vlaga bărbatului, că pântecele ăla cât o lubeniţă n-o să mai rodească. Şi-n ochii ăia n-or să mai curgă lacrimi şi n-or să mai vază minunea lumii ăsteia. Câtă frumuseţe strânge cucoana asta, moartea!… Pe ea ar fi trebuit s-o ia Dumnezeu întâi. Că mă uit câteodată: ce maşină-i trupu ăsta al nostru! Ţi-e milă să strici ceva. Totu-i la locul lui, ca şuruburile la locomotivele dumitale. Păi să vezi creierii, tăticule, să vezi cum stă inima-n dumneata, bereguşul, arhitect a fost Dumnezeu! Şi-n carnea şi-n