sângele ăsta e ascuns şi binele, şi răul. Să putem să ştim cum să-l scoatem… Că e frumos omu şi pân nuntru, şi p-afară. Să mă uit în ce stă puterea lui: în nişte sfori de carne şi-n sângele ăla albicios, veşted când nu mai e viaţă-n el. „Da sufletu unde-o fi, Vasile?” îl întreb pe ajutor. El de unde să ştie? Dă din umeri. „Mă, tu tot prost ai să mori!” îi zic. Şi-mi aduc aminte că unii îl caută la inimă, alţii la cap. Caut sufletu şi nu-l găsesc. „S-a dus! îmi spun. A zburat când a venit moartea. Cum o fi? Ca un porumbel, sau ca o gâză?” Punea iar litra la gură şi bea până-n fund… Cel puţin când oi muri eu, n-o să mai fie nevoie de spirt. Maţele mele stau bine-n drojdie. Acu vreo doi ani am fost la un doctor. Mi-era rău de nu mai puteam. Mi-a spus: „Să nu mai bei, c-ai să mori!” „Asta era”, mi-am zis. Bine. Şi-am băut mai departe. De murit, încă n-am murit, după cum se vede. Cel puţin să nu mă prăpădesc de scârbă! Că de-asta beau. Mi se face câteodată lehamite de tot, mi-e greu…

•

Pe la miezul nopţii, când punea Stere obloanele la ferestre, nea Fane pleca pe trei cărări. Avea de mers până la Tarapana, trebuia să treacă maidanul. Îi era urât să se ducă acasă. Şedea într-o odaie plină de oase şi de borcane, care-i aduceau aminte de meseria lui. N-avea timp să se mai uite în dreapta şi-n stânga, cum trecea vremea cu podoabele ei, cu înflorirea şi stingerea pomilor, cu sărbătoarea zăpezilor, iarna. Pleca dimineaţa, venea seara. Bucuria zilelor lui asta era: ameţeala pe care i-o dădea drojdia.

Şi ca să-şi facă curaj, singur prin Cuţarida, călca dârz şi cânta cu vocea lui mare:

 

Cristos a înviat din morţi

Cu moartea pre moarte călcând…

 

  • Balul meseriaşilor

Se întorsese starostele, odihnit şi cu poftă de treabă. Avea o faţă buhăită şi îi crescuse pântecele. A auzit de moartea lui Florea, a pus la spate.

— Dumnezeu să-l odihnească, a zis scurt.

Avea o haină de piele, acolo făcută, în judeţ, unde se ducea cu Didina, dată de finii lui, căptuşită cu blană pe dedesubt, numai nasturi şi găitane. Îl pierdea gagica din ochi. Degeaba o ostenea ucenicul cu privirile. Îl fierbea, îl fierbea.

Stăpânul i-a adunat împrejur:

— Am poftă să petrec ca oamenii, şi dacă se poate pe deasupra şi altceva, om vedea. O să mergem la balul meseriaşilor, unde vin toţi meşterii din Bucureşti. Acolo-i rost de cârpeală, dar să nu vă prind! O să lucreze Didina, voi numai să ţineţi tira şi să daţi cu şuriul dacă se-ntinde vreunul. Pentru asta trebuie să vă încliftaţi, să nu se cunoască. Vă duceţi la Goldenberg să vă împrumute nişte ţoale mai ca lumea, domni să-mi fiţi, să nu se ginească! Sidiliţi-vă, treaba voastră ce faceţi, altfel dă dracu-n voi! Şi să v-alegeţi niscai umblători mai ca lumea, nu scroabe ori şalupe, să vă râdă urâţii ăia. Titi, să-i potriveşti tu, că eşti mai subţire, ai grijă de gloaba asta de Gheorghe, că ne face de râs…

I-a dus Titi Aripă la ovrei, în Taica Lazăr.

— Să trăieşti, jupâne.

— Noroc. Iar aţi găsit ceva?

— Nu ne lua la mişto, ştii bine că nu-i sezon…

Domnul Goldenberg râse cu bunăvoinţă. Privi prin geam strada pustie.

— Atunci?

— M-a trimis Bozoncea să-mi îmbraci băieţii ăştia. Dă-le câte-un spenţer şi câte-o galibardă!

— Da und’ vă duceţi?

— Avem treabă.

— Aha.

Ovreiul s-a uitat la ei pe rând. Sandu-Mână-mică se lipise lângă vitrină şi-ar fi pus mâna. I-a făcut cu ochiul nevestei, să stea cu privirile pe el.

— Bine-bine, să căutăm, mormăia, poftiţi!

Şi i-a dus în atelierul de alături, le-a ales haine pe măsură şi le-a făcut câte-o probă.

— Stăpânul zice că să fie ceva mai de lux, dădea cu clanţa Nicu-Piele.

— Cum nu? Am ceva extra… Staţi…

A scotocit rafturile, s-a urcat pe o scară, a scos marfa. Pentru lungan era mai greu de potrivit. Avea măsură mare, şi hainele şedeau ţepene pe el ca doagele. „Neamul prost se cunoaşte şi când doarme”, gândea în sine Sandu.

Au răscolit vreun ceas magazinul să-i găsească pantofi.

Când au terminat, pungaşii s-au uitat într-o oglindă. Arătau ca nişte fanţi şi călcau stingheriţi.

— Îndreaptă cocoaşa! strigă Paraschiv la ăl bătrân.

Gheorghe parcă ar fi pisat străchini. Pe ucenic îl încurcau cravata strânsă pe gât şi nasturii cămăşii de olandă. Făcea ce făcea, se mai potrivea cu degetele. Şuţul îl zgornea:

— Mă, lasă laba jos. Fă-te aşa, ca şi când de când eşti tot în haine de-astea ai stat!

Domnul Goldenberg râdea alături.

— Da nu, zău, unde mergeţi?

Nicu-Piele a dat să zică ceva, dar Mână-mică o dată s-a-ncruntat:

— Mucles!

Gheorghe ofta lângă ucenic:

— Ce ne facem? Bal ne-a trebuit! Mor cu legătura asta la gât, şi când oi lua şi-un pahar mai mult…

La urmă, l-a îmbrăcat ovreiul şi pe Sandu. La el a mers uşor, că mai purtase. Ştia cum se stă picior peste picior şi cum se umblă ca domnii.

Nicu-Piele se văietă:

— Nu poţi nici să scuipi în trenţele astea!

Au ieşit pe la prânz şi cu câte un palton de împrumut pe ei, călcând rar. Încă râdeau:

— Cum îţi vine, Paraschive, jantilicu ăsta?

— Să n-am spor dacă nu semeni cu Mafoame, ăl de dă găuri în tren!

— Ce mai, ne-ntitirizarăm!

În odăile Didinei se adunaseră vreo trei croitorese care potriveau o rochie roşie, lucioasă, din material scump. Titi Aripă a început să le ciupească pe la spate de cum a dat cu ochii de ele. Paraschiv rămăsese la uşă, uitat de Dumnezeu, cu privirile pe umerii frumoşi ai ţigăncii. O fetişcană îi pieptăna părul lung şi-i aşeza cocul. I-a înfipt câteva arcuri de os alb în el, n-o mai cunoşteai. Braţele lungi rămăseseră goale până sus şi ibovnica îşi potrivea pe ele brăţările, furate şi alea de Bozoncea şi aduse de dragul ei. Şi cum călca! S-a sculat în picioare şi s-a-nvârtit prin odăi. Stăpânul îi cumpărase pantofi scumpi, mici, cu barete argintate, de-ţi luau ochii. Se bunghea şi Nicu-Piele, se uitau Gheorghe, Sandu – ce să mai vorbim! Mort era, că a lui fusese, şi-acum numai