În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de tot, numai cremă şi elită. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mânăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3?

  Părintele Cleopa, destul de tânăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. Codin Mironescu, Todiraşcu, Pillat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu, Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim., Virg. CD. Şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul.

  Se stă până târziu de tot, de parcă somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Şi nici nu se află un samovar, ca la ruşi.

  Eu însă plec îngândurat; de ce ascult din afară toate lucrurile acestea îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărâtor?

  August 1970

  Mai toţi cei ce-l ascultau pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate. Părintele Mihai constituie o excepţie. Alţii au murit.

  Părintele Cleopa – după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mâncând mai mult rădăcini, neavând posibilitatea să aprindă focul – fumul ar fi fost reperat – susţinut de câţiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă – urma paşilor ar fi pus organele de represiune pe drumul cel bun – vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) – e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr.

  Dinu Pillat şi cu mine, plecând de la Văratec, ajungem la Sihăstria pe la ora prânzului. O zi măreaţă de august: lumina şi peisajul aparţin lumii nestricăcioase de după învierea de obşte. Neprihănirea, din toate părţile, te izbeşte, te ia de gât, te învinge.

  La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte, ori e supravegheat, ori amândouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea atât de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stânga şi cele din dreapta. Ispita din stânga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pământ. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osânditoare ). Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa nu încape nicăieri. Vivere pericolommente. Monahul cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e tot atât de plină de greutăţi, hârtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existenţialiştii francezi. Ce salt se cere!

  La ieşirea din mânăstire ne întâmpină iar natura: numai verde şi albastră, strălucire calmă şi distinsă. Ce mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi ea!

  — La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt, dar cu perspective imense: „Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gât, blestemă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

  Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfă” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, niciunul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso.

  — Dr-ul Al. G, protestează împotriva superiorităţii pe care o recunosc eu creştinismului asupra hinduismului. Dragostea, după el, nu lipseşte câtuşi de puţin din brahmanism şi budism. Cea mai mare bucurie pentru un ins nu este să ajungă el în Nirvana, ci să ajute pe alţii să parvină la stadiul final al avatarurilor. Dovadă e bodhisath'a Avaloh'ttesvara a cărui desăvârşire i-ar permite să aibă oricând acces la Nirvana; el totuşi refuză ieşirea din ciclurile reîncarnării şi, din afecţiune şi milă pentru oameni, rămâne în lume sub formă de dalai-lama.

  Eu: ca să-i îndrume către ce? Tot către neantizare.

  În raptul capului nu pot înţelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea,