Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi – şi gata. E o renunţare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex – e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? Însă nu pentru obţinerea unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament. Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sensul etimologic). Yoga? Mi se pare, în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună, utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant?

  Chemarea stoicismului rămâne vie pentru mulţi oameni superiori şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surâsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpânită, fără-ndoială) îmbufnare.

  Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ.

  Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiţia care asigură dobânda cea mai ridicată.

  Teoria lui Salom Aş (în Der Krieg geht %nvilcr): evreii nu l-au primit pe Hristos drept Mesia, pentru că nu se puteau învoi ideii că Binele final şi Adevărul adevărat s-au arătat şi deci se ştiu.

  Voiau sa le mai lase în viitor, grele încă de alte nădejdi, învăluite încă în nedezvăluite văluri.

  Nu contestau măreţia învăţăturii noi, dar a-l recunoaşte pe Hristos însemna să admită că Descoperirea s-a făcut, că asta e.

  Ei preferau să-şi păstreze mai departe visările, neconturate; poate că va fi ceva şi mai şi.

  Văratec, 1971

  În postul Sântei Marii mă spovedesc părintelui Calinic.

  Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv?!

  Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!

  Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox.

  Văratec, 1970

  Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgacov, recomandată stăruitor de Pillat.

  Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune, luând chip de motan negru care duce cu el un Primus.

  Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul? (Zât! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

  Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

  Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi – lepădându-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă – se dă pe brazda şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului – triumf al bunei stări.

  Când dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe câte un Primus masa de seară.

  Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktailuri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

  Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gândul miliardului aceluia şi jumătate, cine stă să se gândească, îl apucă nebunia.

  Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva.

  Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit).

  Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.

  Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător.

  BUGHI MAMBO RAG, În gară la Teiuş de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre biroul şefului de gară. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia să mănânce o omletă şi-l ruga pe şeful gării să dea dispoziţii la restaurant să i-o prepare şi să i-o servească în vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în drum spre Gherla, la Hossu, să-l roage să stea el de vorbă cu Maniu să vină în octombrie la încoronare la Alba-Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut în Ardeal încă dinainte de război, din vremea când venea sub numele de Ion Brad să aducă ajutoare pentru şcolile româneşti. Îşi punea mare nădejde în Hossu, episcop tânăr şi suflet mare. Am mâncat şi eu din omletă. Aş, ţi-ai găsit, n-a venit. N-a venit, şi ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat. Dumnezeu să-l ierte, că a murit ca un erou şi un martir.

  Toamna 1964

  Pe Nichifor Crainic – deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de arpacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu – îl osândesc toţi