— Camera video nu este în acea stâncă, repetă profesorul Wilford-Smith. Sunt sigur sută la sută. Probabil că zace într-o amforă ferecată într-o peşteră izolată, neimportantă, dar nicidecum în această bucată de stâncă.

— Poate dedesubt? îşi dădu Kaun cu părerea.

— Există o legendă, se amestecă Goutière, conform căreia dedesubt se află chivotul legii.

— Nici asta nu ar fi o descoperire rea.

— Cum să fi ajuns camera video în stâncă? întrebă Goutière. Sau dedesubt? Presupusul călător în timp ar fi fost activ într-o perioadă când Templul era încă intact şi stânca în cauză mai era în funcţiune ca piatră de sacrificiu. Nu ar fi avut posibilitatea să ajungă neobservat în apropierea ei.

Pe Kaun dezbaterea începu să-l calce pe nervi.

— Dacă reuşim să cercetăm Muntele Templului, explică el, putem să ne lipsim de toate speculaţiile astea. Atunci nu mai trebuie să credem, atunci vom şti. O situaţie pe care o prefer întotdeauna.

Era recunoscător că în această clipă intră Ryan, cu unul dintre telefoanele mobile în mână.

— Basso, spuse el când i-l înmână.

*

Stephen Foxx şedea la laptopul său deschis şi nu avea nici un chef să scrie oferta pentru Video World Dispatcher. Dar să nu faci nimic din motivul că nu ai chef era ceva neprofesionist. Iar Stephen Foxx nu avea de gând să acţioneze neprofesionist.

Ca primă acţiune se conecta la computerul său „acasă” şi căută fişierele care primeau textele şi imaginile necesare pentru ofertă şi începu transmiterea lor. Apoi, când cifrele în procente crescătoare te lăsau să bănuieşti că transmiterea va mai dura un timp oarecare, se lăsă pe spate, pradă gândurilor care-i zburau prin minte ca albinele sălbatice.

Închipuirea că Isus, despre care era vorba în biserici, la orele de religie, în poveştile şi cântecele evlavioase, nu a existat în realitate - că toate au fost puse pe seama unui mit, că acest Isus nu era mai real decât Moş Crăciun, care de Crăciun ar aduce chipurile cadourile - i se părea o adevărată batjocură. Nu era chestia asta surprinzătoare?

Oricui l-ar fi întrebat i-ar fi explicat fără ezitare că pe el religia nu l-ar interesa, ci doar viaţa adevărată. Că renunţase de mult de religia în al cărei nume fusese botezat, fiind copil fără apărare, şi că o lăsase în urmă. Că putea fi numit în orice caz un umanist nedogmatic. Cineva care încerca să facă lucrurile cum trebuie. Să treacă prin viaţă cuviincios. Să fie bun, dar cu măsură şi cu un scop.

Şi acum acest lucru îl preocupa atât de mult. Probabil că se luptase mai dur cu această personalitate decât fusese el conştient. Pe parcursul întregii sale copilării simţise cât de făţarnic se comportau oamenii cu Dumnezeu. Părinţii lui se arătau şi în zilele astea atât de evlavioşi faţă de lumea exterioară, după cum era oportun în comunitatea lor, dar în realitate duceau o viaţă deloc influenţată de învăţămintele religiei căreia pretindeau că-i aparţin. Să fii un bun creştin însemna să mergi la biserică de Crăciun şi să dai bani pentru scopuri caritabile, dacă nu putea fi evitat, şi chiar şi atunci doar atât cât era nevoie pentru a nu ieşi în evidenţă în mod neplăcut.

Doar în anumite situaţii îi cuprindea evlavia. În principal, în situaţii critice. Când avusese mama lui acea criză, care mai întâi fusese considerată infarct - atunci îi chemase tata pe toţi pentru ca să se roage împreună. Ce penibil fusese! Dar aparent lui Dumnezeu îi plăcuse, căci în cele din urmă se dovedise că nu fusese infarct, ci doar un atac viral.

Religia era pentru părinţii lui, şi în general pentru toţi oamenii pe care îi cunoştea, un fel de umbrelă. Când e vremea frumoasă nu te gândeşti deloc la umbrelă. Abia când plouă îţi aduci aminte de ea. Dar să creadă cu adevărat - asta nu făcea nimeni din cei pe care-i cunoştea.

Şi când se făcuse mai mare, i se păruse oricum că ceea ce i se cerea să creadă era tot mai mult o exigenţă exagerată. Ca de exemplu imaculata concepţiune. Când avea paisprezece ani, rămăsese gravidă o fată dintr-o clasă mai mare, care în timpul pipăielilor cu prietenul ei nu fusese atentă, cu toate că mai era virgină. Când s-a aflat, batjocura şi insulta nu mai conteneau („Lui Marie-Lou i-a apărut un înger care i-a spus: Bagă mâna în pantalonii mei - ha, ha, ha!”). Dar nimeni, nici măcar profesorul de religie nu considerase ca o ipoteză demnă de luat în consideraţie că Marie-Lou ar putea da naştere următorului Mântuitor.

Şi mai era şi Nick. Nick Foster. Nick fusese prietenul lui cel mai bun de când îşi putea aminti. Îşi juraseră în mod solemn prietenie veşnică. Adunaseră împreună figurinele din pachetele de fulgi de porumb. Observaseră pe ascuns fetele mai mari când făceau baie în lac şi făcuseră bancuri despre sâni. Se gândiseră ce vor să devină când erau mari. Stephen dorea să devină astronaut, iar Nick - guvernator sau senator.

Numai că Nick se înecase. Într-o zi foarte obişnuită de toamnă. Căzuse în lac, se lovise la cap, pierzându-şi cunoştinţa, suficient de mult ca să se înece. Tocmai împlinise zece ani.

Tot mai avea imaginea aceea în faţa ochilor, cum stătea Nick aşezat pe pat ca pe un catafalc. În jur era o ordine nefirească. Cu două zile înainte se mai hârjoniseră pe patul acela şi se uitaseră la televizor, iar camera lui era ca de obicei o cocină confortabilă. Iar Nick îi împrumutase marele volum Batman. Când Stephen îl adusese înapoi după înmormântare, sora lui Nick îi spuse că poate să-l păstreze. Îl avea şi acum.

Stephen se uita fix spre pânza cenuşie a cortului fără să vadă nimic pentru că ea se destrăma în faţa ochilor săi. Atunci, când zi după zi se simţise singur, părăsit, se rugase lui Dumnezeu să-l învie pe Nick. Dacă Isus a putut să reînvie din morţi, de ce nu şi Nick? Dar Dumnezeu nu l-a auzit. Azi îi venea să zâmbească când se gândea acum la asta. Îi imitase pe părinţii săi. Dumnezeu era o instanţă căreia i te adresai când nu te descurcai singur. O instanţă care