- Ce ai? m-a întrebat ea, simţind că problema era mai gravă decât sângele care-mi curgea din deget.

         Ce mult mi-aş fi dorit, în clipa aceea, s-o îmbrăţişez şi să-mi pot da uitării suferinţa şi patima, sau măcar să-i pot destăinui ce anume simţeam ! Am urcat însă în maşină clătinându-mă ca un năuc, neliniştit de bătăíle năvalníce ale inimii mele, fără a-i putea adresa lui Sibel câteva cuvinte tandre. Zaim, care adunase mure cu Nurcihan, tocmai se apropia de noi, simţind că se petrecea ceva. Eram convins că dacă aveau să ni se întâlnească privirile, avea să-şi dea seama imediat unde mă duceam. N-am să vă mai descriu neliniștea sinceră şi tristețea oglindită pe chipul logodnicei mele, la care mă uitam pe furiş in timp ce porneam maşina, pentru ca cititorii să nu mă socotească lipsit de inimă.

         Am ajuns de la Stăvilare, în Nişantaşi, pe la amiaza acelei zile strălucitoare şi călduţe de vară, conducând maşina ca un nebun, în exact patruzeci de minute. Aceasta deoarece pe măsură ce piciorul meu apăsa mai tare pe acceleraţie, inima mea era şi mai convinsă că Füsun avea să se arate, în cele din urmă, în ziua aceea la blocul Compasiunea. Nu venise oare după câteva zile şi la prima noastră întâlnire? În timp ce alergam spre blocul Compasiunea după ce-mi parcasem maşina, cu paisprezece minute înainte de ora noastră de-ntâlnire (mă tăiasem la deget exact la țanc), m-a oprit, aproape ţipând după mine, o femeie între două vårste:

         - Kemal Bey, Kemal Bey, sunteţi tare norocos!

         M-am întors şi-am spus ,,poftim ?“, încercând să-mi aduc aminte cine era persoana cu pricina.

         - Ştiţi, la logodnă aţi venit la masa noastră şi-am făcut prinsoare cu privire la ceea ce avea să se petreacă la sfârşitul serialului Evadatul... Ați câstigat, Kemal Bey! Dr. Kimbe

şi-a dovedit, în cele din urmă, nevinovăţia!

         - Ah, da, adevărat?

         - Când o să vă luaţi răsplata?

         - Mai târziu, am spus eu, şi am luat-o din nou la goană.

         Văzusem în sfârşitul fericit despre care-mi vorbise femeia aceea un semn - un semn de bun augur - care arăta că desigur, Füsun avea să vină în ziua aceea. Am scos cheia cu mâini tremurânde, exuberant, încredinţat că peste zece-cinsprezece minute urma să începem să facem dragoste, şi am pătruns în apartament.

28

Mângâierea oferită de lucruri

         La patruzeci şi cinci de minute dupã aceea, Füsun nu venise încă, iar eu, întins pe pat ca un mort, ascultam durerea care mi se răspândea din pântece în tot corpul, cu atenţia și neputinţa unui animal în agonie care-şi ascultă propriul trup. Durerea atinsese o profunzime şi o forţă pe care nu le percepusem niciodată până în ziua aceea şi-mi luase în stăpânire întregul trup. Simţeam că trebuia să mă ridic din pat, să-mi omor timpul cu alte lucruri, să fug de ceea ce se petrecea, sau cel puţin de încăperea aceea, de cearşafurile şi de perna impregnate cu mirosul lui Füsun, dar eram cu totul lipsit de vlagă.

         Îmi părea foarte rău acum că nu mă aflam printre cei care participau la picnic. Sibel îşi dădea oarecum seama de ciudățenia mea, pentru că nu făcuserăm dragoste de o săptămână, dar nu reuşea să priceapă ce anume mă măcina şi nici nu mă putea întreba de-a dreptul. Eu aveam însă nevoie de înțelegerea şi tandreţea ei şi-mi imaginam că mi-ar fi putut abate atenţia de la ale mele. Cu toate acestea, n-aveam nici măcar puterea să mă clintesc din loc, darămite să mai şi urc în maşină şi să mă întorc acolo. Nu aveam tăria să fac nimic menit să mă elibereze, să domolească durerea aceea care mi se răspândea dinspre stomac, dinspre spate, ba chiar dinspre picioare spre felurite părţi ale corpului, cu o intensitate care-mi tăia răsuflarea. Faptul că remarcam acest lucru nu făcea decât să-mi sporească sentimentul de înfrângere, iar

acesta din urmă îmi stârnea o suferinţă pricinuită de o remușcare la fel de amarnică şi de mocnită ca suferinţa pricinuită de dragoste. Simţeam, pradă unui instinct ciudat, că nu mă puteam apropia de Füsun decât dacă reveneam în miezul acelei suferințe (aidoma unei flori care revine la ea însăşi ), dacă-mi trăiam durerea, care-mi punea inima la grea încercare, de parca ar fi sfaşiat-o, cu toată intensitatea care-mi stătea în putere. Cugetam, cu o parte a minţii, că nu era vorba decât de o simplă o iluzie, dar nu mă puteam abţine să nu cred în ea. (Dacă ar fi fost să plec, de fapt, atunci de acasă, ar fi putut să vină şi să nu mă găsească acolo.)

         Când pătrunsesem temeinic în focarul suferinţei mele, adică în vreme ce în sânge şi în oase îmi explodau mici bombe cu acid, ca nişte rachete luminoase, îmi distrăgeau atenția mai întâi, pentru scurt timp - uneori pentru zece-cincisprezece, alteori pentru două-trei secunde - o grămadă de amintiri, care apoi mă abandonau rând pe rând în vidul prezentului, lăsând în urmă o suferinţă şi mai intensă, iar golul acesta era umplut de un nou val de durere, uimitor de

viguros, care îmi stârnea junghiuri în spate şi în piept şi îmi vlăguia picioarele. Pentru a scăpa de suferinta pricinuită de el, luam în mână, instinctiv, sau vâram în gură, încercându-i gustul, câte un obiect împovărat de amintirile noastre comune, de atmosfera lor, şi descopeream că acesta îmi ostoia durerea. Dacã, de pildă, gustam un corn cu nucă şi stafide, care erau foarte răspândite pe vremea aceea în cofetăriile din Nişantași şi pe care i-l ofeream lui Füsun când ne vedeam, pentru că-i plăceau foarte mult, îmi aduceam aminte de ceea ce discutam în timp ce mâncam împreună cornuri şi râdeam (faptul că Hanife Hanim, soţia portarului de la blocul Compasiunea încă o mai credea pe Füsun o pacientă a dentístului care locuia la etajul de deasupra noastră), iar lucrul acesta mă înveselea. Îmi aminteam., când îmi nimereau în mână, rând pe rând, lucrurile respective, cum luase Füsun în mână, în chip de