microfon, o veche oglindă cu coadă pe care o găsise într-unul dintre dulapurile mamei şi cum îl imitase, redându-i atitudinea afectată, pe vestitul cântăreţ (şi prezentator) Hnkan Serinkan, cum se juca, mică fiind, cu trenuleţul meu de jucărie Ankara Expres, pe care i-l dădea mama când venea pe la noi, în copilărie, cu mama ei, croitoreasa, cum, în timp ce ne jucam cu pistolul spaţial - o altăjucărie de pe vremea copilăriei mele -, căutam, râzând, după fiecare apăsare pe

trăgaci, fluturele pistolului, rătăcit prin cine ştie ce cotlon al camerei în dezordine, iar imaginile acestea îmi ofereau o anumită consolare. Îmi aminteam cum, în timpul uneia dintre

tăcerile noastre, stârnite de norii de melancolie care, în ciuda fericirii ce ne stăpânea, ne întunecau uneori sufletele de tristeţe, Füsun luase în mână zaharniţa pe care o expun aici

şi, întorcându-se brusc spre mine, ma întrebase ,,ai fi vrut să mă cunoşti înainte de Sibel Hanim?“. Cum ştiam deja că, atunci când alinarea oferită de aceste amintiri se sfârşeu, nu

mai eram în stare să îndur, stând în picioare, durerea cumplită care urma după ele, mă ridicam din pat din ce în ce mai greu, pe măsură ce visam cu ochii deschişi, şi, pe măsură ce zăceam în pat, obiectele care mă înconjurau îmi stârneau din ce în ce mai multe reverii si îmi readuceau în minte, una câte una, amintirile noastre comune.

         Măsuţa pe care îşi aşeza, prevăzătoare, ceasul în timpul primelor noastre întâlniri de dragoste se afla chiar lângă mine. Băgasem de seamă, cu o săptămână în urmă, că în scrumiera aşezată pe ea se afla capătul unei ţigări fumate de Füsun. La un moment dat l-am luat în mână, i-am adulmecat mirosul de ars şi de mucegai, mi 1-am aşezat între buze și, tocmai când eram pe punctul de a-1 aprinde şi de a trage din el (şi de a mã gândi poate, cu dragoste, că eram ea),

am chibzuit că țigara avea să se isprăveascå, aşa încât am renunțat. Mi-am trecut uşurel capătul chiştocului, atins de buzele ei, peste obraji, pe sub ochi, peste frunte, peste gât,

asemenea unei surori medicale afectuoase care bandajează, atentă, o rană. În faţa ochilor mei au prins viaţă continente îndepărtate, promiţătoare de fericire, scene rupte din rai, amintiri

legate de afecțiunea pe care mi-o arăta mama când eram copil, momentele când mă duceam la moscheea din Teșvikiye purtat în braţe de Fatma Hanim. Îndată după aceea însă, durerea m-a înşfăcat din nou, asemenea unei mări învolburate, măturate de furtună.

         Către ora cinci, când încă zăceam în pat, mi-am amintit că, după moartea bunicului, bunica din partea tatei nu-şi schimbase doar patul, ci şi camera, pentru a putea îndura

Suferința pricinuită de pierderea lui. M-am gândit, mobilizându-mi întreaga voinţă, că trebuia să scap de patul, de încăperea și de lucrurile acelea, care aveau un miros foarte aparte, de vechi şi dragoste fericită, şi care iscau, fiecare, trosnete în voia lui. Dar mie îmi venea să fac tocmai invers – să mă agăţ de lucruri: fie descopeream puterea lor consolatoare, fie eram cu mult mai slab decât bunica. Ţipetele vesele și sudălmile copiilor care jucau fotbal în grădina din spate m-au țintuit în pat până la lăsarea intunericului. Mi-am dat seama că rana de la deget se închisese de mult doar când mi-a dat Sibel telefon şi m-a întrebat ce făceam, după ce mă

întorsesem acasă, seara, şi băusem deja trei pahare cu rachiu.

         Până la mijlocul lunii iulie, m-am dus zilnic, la ora două, la apartamentul din blocul Compasiunea. Băgând de seamă că suferința pe care o ĭncercasem după ce mă convinsesem

că Füsun nu avea să mai vină se atenua pe zi ce trecea, presupuneam că mă deprinsesem treptat cu absenţa ei, dar nu era nicidecum adevărat. Nu făceam decât să mă amăgesc cu fericirea pe care mi-o dăruiau lucrurile. La sfârşitul primei săptămâni de la logodnã, o parte însemnată a minții mele, care uneori se dilata, alteori se contracta, era în permanenţă obsedată de ea şi, dacă ar fi s-o spun ca un matematician suma durerii mele nu se atenua, de fapt, deloc, ci, împotriva speranţelor pe care le nutream, continua să se amplifice. Mă duceam, parcă, la apartament doar ca să nu-mi pierd obișnuinţa şi nădejdea de a o revedea.

         În cea mai mare parte a celor două ore pe care le petreceam acolo, zăceam în pat şi visam cu ochii deschişi, îmi lipeam de faţă, de frunte, de gât, în încercarea de a-mi alina durerea, câte un obiect fantomatic pe care-l luam în mână și care strălucea orbitor, purtând amprenta clipelor noastre de fericire, ca, de pildă, acest cleşte de nuci sau acest ceas vechi

cu balerină, pe care Füsun se străduise de nenumărate ori să-1 repună în funcţiune şi care păstra mireasma mâinilor ei, iar la capătul celor două ore - adică la ora la care obișnuiam să ne trezim cândva din somnul ce urma clipelor, de moliciunea catifelei, în care făceam dragoste - mă străduiam să revin la viaţa mea dintotdeauna, istovit de tristeţe și durere.

         Strălucirea din viaţa mea dispăruse. Sibel, cu care nu mai puteam face dragoste (găsisem un pretext, anume că cei de la Satsat ştiau că obişnuiam sa facem dragoste la birou) vedea în boala mea fără nume un gen de angoasă masculină care preceda căsătoria, un soi de melancolie aparte, care nu fusese încă diagnosticată de medici, aşa încât o accepta cu o

seriozitate care-mi stârnea admiraţie, ba chiar se purta foarte bine cu mine, ĭnvinovăţindu-se pe ascuns că nu putea să mă scoată din necaz. Şi eu mă purtam foarte bine, o însoţeam la restaurante la care nu mai fuseserăm niciodată până atunci, ieșeam cu prieteni noi, pe care mă străduisem să mi-i fac, frecventam restaurantele şi cluburile de pe Bosfor la care se duceau, în vara anului 1975, burghezii din Istanbul, pentru a-şi demonstra unii altora că erau fericiţi şi înstăriți, mergeam la petreceri, mă amuzam cu Síbel de fericirea lui Nurcihan, care nu se putea decide deloc între Mehmet și Zaim. Fericirea încetase să mai fie pentru mine ceva cu care mă-nzestrase Dumnezeu de