inteligenţi şi grijulii o puteau dobândi şi păstra cu trudă. Într-o seară, în timp ce beam de unul singur nişte vin Gazel la un bar deschis de curând, cu bodyguarzi la uşă, aflat în

vecinătatea micului debarcader din Mehtab ce se întindea până la Bosfor (Sibel şi ceilalţi stăteau la masă şi râdeau), privirile mi s-au încrucişat cu cele ale lui Turgay Bey, inima a prins să-mi bată cu repeziciune, de parcă aş fi văzut-o pe Füsun, iar sufletul mi s-a umplut de un soi de mânie geloasă,care m-a descumpănit.

29

Nu mai era moment în care

să nu mă gândesc la ea

         Faptul că, în loc să-mi zâmbească în felul său amabil, curtenitor, Turgay Bey a întors capul în altă parte, m-a rănit într-un fel la nu mă aşteptam deloc. Raţionam, pe de o parte,

că era îndreptăţit să se simtă ofensat pentru că nu-l invitasem la logodnă dar, pe de altă parte, un gând mai chinuitor - gândul că Füsun se întorsese la el, ca să se răzbune pe mine - îmi transforma mânia în descumpănire. Îmi venea să dau fuga la el şi să-l întreb de ce-ntorsese capul în altă parte. Poate că în după-amiaza aceea făcuse dragoste cu Füsun în garsoniera lui din Şişli... Am simţit că ar fi fost suficient s-o văd, să vorbesc cu ea, ca să mă eliberez de calvar. Faptul că fusese îndrăgostit de ea înaintea mea, că încercase cândva același soi de suferințe pe care le-ncercam eu atunci din pricina ei nu-mi atenua mânia şi sentimentul de umilinţă pe care-l încercam în faţa lui, ci îl amplifica. Am băut zdravăn la bar. Am luat-o apoi în braţe pe Sibel, care devenea şi mai răbdătoare, şi mai afectuoasă cu mine pe zi ce trecea, şi am dansat cu ea pe melodia Melancolie, interpretată de Peppino de Capri.

         Văzând, a doua zi dimineaţă, că gelozia, pe care nu mi-o putusem domoli decât întrecând măsura cu băutura, revenea însoțită de dureri de cap, mi-am dat seama, neliniştit, că

Suferința nu se diminua şi că neputinţa care mă stăpânea nu făcea decât să se amplifice treptat. Ducându-mă în dimineața aceea la Satsat (Inge continua să mă privească, senzuală, din reclamele la răcoritoarea Meltem) şi străduindu-mă să-mi omor vremea la birou, cufundat în dosare, am fost nevoit să recunosc că durerea mea sporea treptat, de la o zi la alta, şi că, în loc s-o uit pe Füsun odată cu scurgerea timpului, mă gândeam şi mai obsesiv la ea.

         Trecerea timpului nu-mi ştergea amintirile, aşa cum îmi doream eu, rugându-mă la Dumnezeu, şi nu-mi făcea suferinţa mai lesne de îndurat. Incepeam fiecare zi cu speranţa că

ziua următoare avea să fie mai bună, sperând s-o fi uitat câtuşi de puţin, numai că a doua zi simţeam că durerea din pântece nu suferise nicio schimbare, că suferinţa îmi întuneca sufletul ca o lampă neagră, orbitoare, care ardea fără oprire. Şi cât de mult îmi doream să mă gândesc ceva mai puţin la ea, să pot crede că aveam s-o pot uita, cu vremea! Acum, momentele în care nu mă gândeam la ea se împuţinară simțitor - mai exact, lipseau cu desăvârşire. Poate că existau unele clipe efemere, şi-atâta tot. Până şi clipele acelea „fericite“ durau însă foarte puţin, astfel încât, după o uitare de două-trei secunde, lampa aceea neagră se reaprindea de la sine, întocmai ca întrerupătorul automat al unui bloc care stinge lumina singur, otrăvindu-mi pântecele, gâtlejul, plămânii, vătãmându-mi respiraţia şi preschimbându-mi viața într-o povară care solicita un efort neîntrerupt.

         În clipele cele mai rele îmi doream să admonestez pe cineva, să mă destăinui cuiva, s-o aflu pe Füsun şi să stau de vorbă cu ea sau să mă cert cu vreo persoană pe care începusem s-o invidiez, mânat de o furie nimicitoare. Ori de câte ori îl vedeam pe Kenan la birou, eram cuprins de un acces de gelozie care mă descumpănea, în ciuda faptului că mă străduiam din răsputeri să mă abţin. Chiar dacă ajunsesem la concluzia că Füsun n-avea nici o relaţie cu el, faptul că o agăţase la logodnă şi posibilitatea ca ea să-i fi apreciat interesul, spre a-mi stârni mie gelozia, erau suficiente ca să mă simt scârbit de el. Către prânz m-am pomenit căutând

pretexte pentru a-l concedia. Da, era un ipocrit, asta era foarte limpede acum. Gândindu-mă că în pauza de prânz aveam să mă duc la blocul Compasiunea şi s-o aştept pe Füsun, plin de speranţă, chiar dacă speranţa era modestă, m-am potolit. Dar cum n-a venit nici în după-amiaza aceea, mi-am dat seama, temător, că n-aveam să mai pot îndura suferința aşteptând, că n-avea să vină nici în ziua următoare și că lucrurile aveau să meargă tot mai rău.

         Un alt gând devastator care mă chinuia pe atunci era cum de putea Füsun să îndure toate suferințele pe care le înduram eu - ei bine, ale ei erau ceva mai modeste decât ale mele! Cu siguranţă că-şi găsise imediat pe altcineva, altfel n-ar fi putut răbda. Pesemne că Füsun împărtăşea deja cu altcineva fericirea de-a face dragoste, pe care o descoperise cu șaptezeci şi patru de zile in urmă... Iar eu o aşteptam zi de zi, doborât de suferinţă, zăcând în pat prosteşte, ca un mort! Nu, nu eram prost: mă păcălise. Pe vremea când între noi exista o relaţie nespus de fericită, în timp ce dansam împreună la petrecerea de logodnă cu nespusă dragoste, în

ciuda încordării şi a împrejurării îngrozitoare în care ne aflam, îmi spusese că avea să vină la mine a doua zi, după examenul de admitere la facultate. Dacă se supărase pe mine pentru că mă logodisem, dacă se hotărâse să se despartă de mine - şi putea foarte bine să aibă dreptate în aceste privinţe – de ce mă minţise? Suferința pe care o purtam în mine s-a transformat în mânie cu sămânţă de ceartă, în dorinţa arzătoare de a-i arăta că se înşelase. M-am gândit, amintindu-mi rând pe rând de cele petrecute, că