aveam să-mi inchipui din nou, aşa cum făcusem de foarte multe ori, obsesiv, că mă luam la harţă cu ea, că în această ceartă aveau să se strecoare, ca nişte imagini paradisiace, scene de neuitat din fericitele ore petrecute împreună, îmblânzindu-mă, pentru ca apoi să pretind iar că mă ciondăneam cu ea. Ar fi trebuit

să-mi spună în faţă că mă părăsea! Iar dacă examenul la facultate se terminase prost, nu eram eu răspunzător de asta, ar fi trebuit să ştiu dacă urma să mă părăsească, nu spusese ea că urma să ne vedem până la sfârşitul vieţii, ar fi trebuit să-mi acorde un ultim prilej, i-aş fi găsit cercelul şi i l-aș fi adus, oare credea că ceilalţi bărbaţi ar fi putut s-o iubească atât de mult ca mine? M-am ridicat din pat şi m-am repezit în stradă, mânat de dorința intensă de a discuta

totul cu ea.

 

 

 

30

 

 

Füsun nu mai locuieşte aici

 

 

 

         Mă îndreptam în pas alergător către locuinţa ei. Încă înainte de-a ajunge la colţul unde se afla prăvălia lui Alaaddin, începuseră să mi se deștepte în suflet, ca o fericire nemăsurată,

simţămintele pe care urma să le încerc când aveam s~o revăd peste puţin timp. În vreme ce-i zâmbeam unei pisici care picotea într-un cotlon umbrit, biruită de arşiţa lunii iulie, mă întrebam de ce nu mă gândisem mai înainte să mă duc de-a dreptul la ei acasă. Durerea pe care o simţeam înainte în partea de sus, stânga a pântecelui, se înmuiase încă de pe-acum, iar senzaţia de lâncezeală din picioare şi de oboseală din spate dispăruseră. Pe măsură ce mă apropiam de casa ei, se deştepta în mine teama că n~aveam s-o aflu acolo, iar din pricina aceasta mi se înteţeau bătăile inimii: ce aveam să-i spun lui Füsun, ce aveam să spun dacă avea să mă-ntâmpine mama ei? La un moment dat m-am gândit să mă întorc acasă şi să iau tricicleta din copilărie. Dar de îndată ce aveam să ne vedem, amândoi aveam să ne dăm seama că nu era nevoie de pretexte. Am pătruns ca un duh în răcoarea micului bloc de pe strada Kuyulu Bostan, am urcat ca un somnambul la etajul al doilea şi am sunat la sonerie. Amatorul

curios de muzee este invitat să apese şi el pe butonul din faţa sa şi să cugete că şi eu am auzit atunci aceeaşi sonerie, foarte la modă în Turcia acelor ani, al cărei sunet aducea cu un ciripit de pasăre, şi că, în aceeaşi clipă, inima mi s-a zbătut ca o pasăre aflată la ananghie, pulsând undeva între gâtlej şi gură.

         Uşa a fost deschisă de mama ei, iar aceasta a strâmbat o clipă din nas în faţa străinului ostenit ascuns în bezna blocului, de parcă ar fi văzut un vânzător nepoftit. Apoi m-a recunoscut şi faţa i s-a luminat. Cum prinsesem speranţe băgând de seamă acest lucru, durerea pe care o simţeam în pântece s-a mai domolit oarecum.

         - Ah, Kemal Bey, poftim!

         - Tocmai treceam pe-aici, aşa că m-am abătut o clipă pe au dumneavoastră, tanti Nesibe, am spus eu, asemenea tânărului onest şi demn de încredere din mahala, care apărea în piesele de teatru radiofonic. Abia ieri am băgat de seamă că Füsun a renunţat la slujba de la magazin. M-am întrebat ce s-a întâmplat, pentru că nu m-a mai căutat deloc - cum a mers examenul de intrare la facultate al fetei noastre?

         - Ah, Kemal Bey, puiul meu drag, vino înăuntru, să ne împărtășim necazul!

         Am pătruns încet, fără măcar să sesizez aluzia cuprinsă în cuvintele ei, în locuinţa aceea întunecoasă, aflată pe o stradă dosnică, în care mama nu călcase niciodată, în ciuda prieteniei ei cu Nesibe Hanim, croitoreasa, şi a obligaţiilor de rudenie: fotolii acoperite cu huse, masa, bufetul, în el o zaharniță, un set de ceşti din cristal, un bibelou sub formă de câine, care dormea pe televizor... Toate obiectele acelea erau frumoase pentru că-şi aduseseră, în cele din urmă, contribuția la zămislirea acelei fiinţe minunate care se numea Füsun. Am văzut într-un colţ, o masă de croitorie, petice, aţe de felurite culori, ace cu gămălie şi bucăţi de material dintr-o rochie care tocmai era în lucru. Rezulta că tanti Nesibe încă mai făcea croitorie. Füsun era acasă ? Probabil că nu era, dar atitudinea calculată, negustorească, a lui tanti Nesibe îmi

dădea speranţe.

         - Ia loc, te rog, Kemal Bey, a spus ea. Să-ţi fac o cafea. Ești alb la faţă. Odihneşte-te niţel. Vrei şi nişte apă de la frigider?

         - Füsun nu e ? a spus pasărea nerăbdătoare care pândea la gura mea; mi se uscase gâtlejul.

         - Nuuu, nu, a spus femeia, cu aerul unei persoane care exclamă ,,ah, dacă-ai şti ce s-a-ntâmplat!“. Cum să vă fac cafeaua ? a întrebat ea, trecând de la „dumneata“ la „dumneavoastră“.

         - Potrivită.

         Acum, după ani de zile, îmi dau seama că femeia se dusese la bucătărie ca să pregătească nu atât cafeaua, cât răspunsul pe care urma să mi-l dea. Dar chiar dacă atunci mi se deschiseseră toţi centrii percepţiei, până la ultimul, nu izbuteam să ghicesc acest lucru pentru că mintea îmi era serios tulburată de mireasma lui Füsun, cuibărită în toată casa, şi de nădejdea de-a o revedea. Trilul nerăbdător care răzbătea din colivia canarului Lămâie, binecunoscutul meu prieten de la buticul Şanzelize, îmi alina suferinţa din dragoste ca un balsam şi îmi lua şi mai tare minţile. Pe măsuţa din faţa mea se afla o riglă de lemn, de treizeci de centimetri, cu muchie albă şi subţire, de producţie autohtonă, pe care i-o

dăruisem (după socotelile mele ulterioare, la cea de-a şaptea întâlnire) lui Füsun, ca s-o folosească la lecţiile de geometrie. Era limpede că mama ei apela la instrumentul acela când

făcea croitorie. Am luat rigla în mână, am adulmecult-o mi-am amintit de mireasma lui Füsun, iar ea a prins viață în faţa ochilor mei. Urmau, oare, să mi se umezeascã ochii?

Văzând că tanti Nesibe revenea de la bucătărie, am vârât rigla în buzunarul interior al sacoului.

         A pus cafeaua pe masă, apoi s-a aşezat în faţa mea. Şi-a aprins o ţigară, cu un gest care