- Examenul lui Füsun n-a mers bine, Kemal Bey.

         Se decisese şi cum să mi se adreseze.

         - S-a necăjit foarte tare. A ieşit pe la jumătatea lui, plãngând, aşa încât nici măcar nu mai suntem curioşi să aflăm ce rezultat a obţinut. A fost tare zdruncinată. Sărmana noastră fată nu se mai poate duce acum la facultate. Şi-a lăsat şi slujba de supărare. Se pare că şi lecţiile de matematică pe care le-a făcut cu dumneata au sleit-o rău de tot. Ai amărât-o foarte tare. S-a mâhnit nespus şi în searalogodnei. Pesemne că ştii aceste lucruri... Toate au venit prea repede, una după alta. Desigur că nu numai dumneata eşti răspunzător... Dar ea e încă tânără, nu e decât o copilă plăpândă, abia a împlinit optsprezece ani. A fost foarte afectată. Iar tatăl ei a luat-o şi a dus-o foooarte departe. Foarte, foooarte departe! Uit-o acum! Şi ea o să te uite - pe

dumneata.

         La douăzeci de minute după aceea, în timp ce stăteam în patul nostru din blocul Compasiunea şi mă uitam în tavan percepând curba pe care mi-o descriau pe obraji lacrimile

care-mi ţâşneau la răstimpuri, cu mare încetineală, din ochi mi-am amintit de riglă. Da, rigla aceea pentru gimnaziu și liceu, de felul celei pe care o foloseam şi eu în copilărie şi pe care i-am dăruit-o, poate, lui Füsun tocmai din acest motiv este, de fapt, unul dintre primele exponate ale muzeului nostru. Un obiect care-mi aducea aminte de ea şi pe care mi-l procurasem, întristat, din chiar viaţa ei... Am vârât încet în gură capătul riglei, care mãsura 30 de centimetri; avea un gust uşor amărui, dar am ţinut-o în gură îndelung. Am zăcut în pat două ore, jucându-mă cu ea, pentru a-mi aduce aminte de orele în care o folosea. Faptul acesta mi-a făcut, atât de bine, încât m-am simţit fericit, de parcă aş fi văzut-o pe Füsun.

31

Străzile care îmi aminteau de ea

         Îmi dădeam seama acum că dacă nu-mi făceam un plan ca s-o pot uita, n-aveam să-mi mai pot continua viaţa de odinioară. Până şi cei mai distrați dintre angajaţii Satsatului își dădeau seama de melancolia cuibărită în inima patronului lor. Mama mã întreba mereu dacă nu cumva apăruse vreo problemă între mine şi Sibel, mă trăgea de limbă şi îmi atrăgea atenţia, la fel ca tatei, în timpul rarelor mese de seară pe care le mai luam împreună, să nu mai beau fără măsură. Curiozitatea şi tristeţea lui Sibel sporeau odată cu suferința mea şi se apropiau de un punct critic, de care mă temeam. Îmi era teamă să nu pierd sprijinul lui Sibel, care-mi era foarte necesar pentru a ieși din criza în care mă cufundasem, şi să nu sufăr o înfrângere irevocabilă.

         Mi-am interzis, mobilizându-mi întreaga voinţă, să mă mai duc la blocul Compasiunea şi s-o mai aştept pe Füsun, luând în mână lucrurile de acolo şi aducându-mi aminte de ea. Cum încălcasem, sub diverse pretexte (spunându-mi, de pildă, „ia să iau eu de aici nişte flori pentru Sibel“, pentru că, de fapt, să privesc la vitrina buticului Şanzelize), opreliștile de acest gen, pe care încercasem să le pun în practică și mai înainte, am decis să iau nişte măsuri mai stricte şi să elimin de pe harta minţii mele unele străzi şi unele locuri în care îmi petrecusem o mare parte din viaţa de până atunci.

         Expun aici noua hartă a cartierului Nişantaşi, căreia mă străduiam să-i dau viaţă şi pe care incercam să mi-o însușesc din răsputeri în acele zile. Îmi interzisesem categoric să

pătrund în locurile şi pe străzile colorate cu roşu. Buticul Şanzelize, aflat aproape de intersecţia bulevardului Valikonagi cu bulevardul Teşvikiye, bulevardul Teşvikiye, pe care se

găsea blocul Compasiunea, colţul cu secţia de poliţie şi prăvălia lui Alaaddin erau, în mintea mea, marcate cu roşu, la fel ca pe această hartă. Mi-am interzis, de asemenea, strada care pe vremea aceea se numea bulevardul Emlak, nu bulevardul Abdi Ipekçi, care avea să devină mai târziu „strada Celal Salik“ şi care era cunoscută de locuitorii din Nişantaşi sub numele de „strada cu secţia de poliţie“, strada Kuyulu Bostan pe care locuia familia lui Füsun, şi străzile laterale, care dădeau, toate, pe aceste străzi marcate cu roşu. Cât despre zonele marcate cu portocaliu, prin acestea mă puteam abate în pas alergător, părăsindu-le cât mai repede, doar dacă era strict necesar, dacă nu băusem înainte şi dacă voiam să apuc pe scurtături a căror parcurgere nu lua niciodată mai mult de un minut. Casa noastră şi moscheea Teşvikiye se aflau pe străzi colorate în portocaliu, la fel ca foarte multe străduțe laterale, în care, dacă nu aş fi fost atent, aş fi putut fi copleșit de suferinţa dragostei. Şi pe străzile colorate în galben trebua să fiu cu băgare de seamă. Traseul pe care-1 parcurgeam zilnic până la blocul Compasiunea, plecând de la Satsat pentru a mă întâlni cu ea, era plin de amintiri primejdioase

şi de capcane de natură să-mi sporească suferinţa, la fel ca și drumul pe care-l urma Füsun când pleca acasă de la buticul Şanzelize (îl vedeam mereu în faţa ochilor). Puteam pătrunde

pe acele străzi, dar trebuia să fiu grijuliu. Am marcat pe hartă şi alte spaţii legate de atât de scurta mea relaţie cu Füsun, foarte multe locuri, de la, de pildă, maidanul pe care erau sacrificate oile în copilăria noastră până la colţul de la care o contemplasem de departe în timp ce se afla în curtea moscheii. Păstram mereu în minte, la îndemână, această hartă, nu păşeam, într-adevăr, deloc pe străzile marcate cu roşu şi eram convins că boala mea avea să treacă treptat doar dacă aveam să dau dovadă de prudenţă.

32

Umbrele şi nălucile pe care

le confundam cu Füsun

         Din păcate, faptul că mi-am interzis o parte dintre străzile pe care îmi petrecusem întreaga viaţă şi că m-am îndepărtat de lucrurile care-mi aminteau de ea nu m-au făcut deloc s-o uit pe Füsun. Pentru că incepusem s~o văd în mulțimile care împânzeau străzile ori la petreceri, de