Prima întâlnire cutremurătoare s-a petrecut într-o seară, spre sfârşitul lunii iulie, pe când mergeam cu feribotul la părinții mei, care se mutaseră în Suadiye. Tocmai pornisem motorul maşinii, asemenea celorlalţi şoferi nerăbdători de pe vasul ce se apropia de cheiul din Usküdar, venind dinspre Kabataș, când am văzut-o lângă mine pe Füsun, care pătrundea pe poarta rezervată pietonilor. Poarta destinată debarcării maşinilor nu se deschisese încă, ar fi fost suficient să țâșnesc din maşină şi s-o ajung din urmă, dar în cazul acesta aș fi blocat şi ieşirea de pe vas. M-am năpustit afară, cu inima palpitând. Tocmai eram pe cale s-o strig, când am băgat de seamă, întristat, că partea de jos a trupului pe care-l zărisem, ajuns acum în raza mea vizuală, era cu mult mai plină şi mai necizelată decât cea a minunatului trup al

iubitei mele, şi că acel chip avea o cu totul altă înfăţişare. Am retrăit mereu în zilele următoare, cu încetinitorul, cele opt-zece secunde în care suferinţa mea se preschimbase

într-un soi de surescitare pricinuită de fericire şi am început să cred sincer că urma să ne întâlnim pe acea cale.

         La câteva zile după aceea, în timp ce urcam alene scara lungă şi generoasă de la ieşirea cinematografului Conacul, unde mă dusesem la prânz ca să-mi mai omor vremea, pregătindu-mă să ajung la nivelul străzii, am văzut-o cu opt-zece trepte înaintea mea. Părul ei lung, vopsit blond, şi trupul ei subţire mi-au pus în mişcare mai întâi inima, apoi picioarele. În vreme ce mă apropiam de ea, alergând din răsputeri, am vrut s-o strig, dar pentru că mi-am dat seama, în ultima clipă, că era vorba de altcineva, din gură nu mi-a ieşit nici un sunet, la fel ca în vise.

         Odată, pe când mă aflam în Beyoglu, unde ieşeam acum mai des pentru că posibilitatea de a-mi aminti de ea era mică, am fost cuprins de emoție pentru că i-am văzut umbra reflectată într~o vitrină. Altă dată am văzut-o din nou în Beyoglu, la cumpărături, mergând, cu pasul ei săltat, printre puhoaiele de oameni care intrau la cinematografe. Am alergat după ea, dar i-am pierdut urma, fără s-o pot ajunge. Pentru că n-am putut decide dacă persoana cu pricina era o fată morgana pe care mi-o oferea propria suferinţă sau era realitate, în următoarele câteva zile am rătăcit zadarnic, cam pe la aceleaşi ore, între Moscheea Agăi şi cinematograful Seraiul; apoi m-am aşezat într-o berărie, în dreptul vitrinei, şi am contemplat strada, peisajul, lumea de afară.

         Aceste clipe de revedere paradisiacă durau uneori foarte puţin. De pildă, fotografia aceasta care înfăţişează umbra albă a lui Füsun în piaţa Taksim atestă faptul că iluzia n-a

durat atunci decât două-trei secunde.

         În aceeaşi perioadă remarcam cât de multe fete şi femei imitau părul şi statura lui Füsun, cât de multe turcoaice tinere, brunete, îşi vopseau părul blond. Străzile Istanbulului erau pline de nãlucile lui Füsun, care-şi făceau apariția timp de două-trei secunde, pentru ca apoi să se facă nevăzută. Când examinam însă mai îndeaproape aceste fantasme, vedeam că nu aduceau, de fapt, absolut deloc cu Füsun a mea. O dată, în timp ce jucam tenis cu Zaim la Clubul de

Alpinism, am văzut-o între cele trei fete care stăteau la o masă retrasă şi râdeau, bând răcoritoare Meltem; în prima clipă m-a mirat nu atât faptul că o vedeam acolo, cât faptul

că venise la club. Cu un alt prilej, năluca ei, care urcase pe podul Galata odată cu mulţimea ce părăsea vaporul de Kadiköy, făcea cu mâna către maxi-taxiurile care treceau pe acolo. După o vreme, atât inima, cât şi mintea mea s-au deprins cu asemenea miraje. Când am văzut-o la patru rânduri de mine, la balconul cinematografului Seraiul, delectându-se, în pauza dintre două filme, cu una dintre îngheţatele acelea marca Mirajul, alături de cele două surori ale ei, n-am raționat pe dată că Füsun n-avea nici o soră, ci am gustat până la capăt latura liniştitoare a iluziei şi m-am străduit să nu mă gândesc nici un moment că fata aceea nu era, de fapt, Füsun, ba chiar că nu-i semăna deloc.

         Am văzut-o în faţa Turnului cu Ceas de langa palatul Dolmabahçe sub înfățișarea unei casnice cu plase în mâini, în piața din Beşiktaş, şi, cel mai uimitor şi mai şocant, la o fereastră de la etajul al treilea al unui bloc din Gümüşsuyu, de unde privea în stradă. Văzând că stăteam pe trotuar şi mă uitam la ea, fantomatica Füsun, aflată la fereastră, a început şi ea să se uite la mine. Atunci i-am făcut cu mâna, iar ea, la rândul ei, mi-a răspuns. Mi-am dat însă seama imediat, după felul în care îmi făcea cu mâna, că nu era vorba de Füsun şi m-am îndepărtat, ruşinat. În ciuda acestui fapt, am început să-mi imaginez mai apoi că tatăl ei o căsătorise cu altcineva, poate şi ca să mă uite pe mine, că începuse acolo o viaţă nouă, dar că-şi dorea să mă vadă şi pe mine.

         Dincolo de cele două-trei secunde ale momentului întâlnirii, care-mi ofereau un veritabil sentiment de consolare, remarcam întotdeauna, cu o parte a minţii, că vedeniile acelea nu erau

Füsun, ci felurite plăsmuiri ale sufletului meu fericit. Faptul de a o vedea deodată în faţa mea îmi trezea însă un sentiment atât de plăcut, încât îmi luasem obiceiul de a mă duce prin zone

aglomerate, în care m-aş fi putut petrece cu năluca ei; însemnasem parcă acele spaţii pe o hartă imaginară a Istanbulului, închipuită de mintea mea. Îmi venea mereu să mă abat prin locurile în care vedeam mai des umbrele pe care le confundam cu Füsun. Oraşul se transformase pentru mine într-un univers de semne care-mi aduceau aminte de ea.

         Pentru că obişnuiam să mă încrucişez cu năluca ei în vreme ce păşeam pe străzi cufundat în gânduri, cu ochii în depărtări, păşeam cufundat în gânduri, cu ochii în depărtări.

Mă întâlneam cu năluca lui Sibel, înveşmântată în diverse feluri, chiar şi atunci când exageram cu băutura prin cluburile de noapte, pe la petreceri, însoţit fiind de Sibel, dar mă

reculegeam imediat, cu