— Nu contează ora. Pisica aceasta este ca un membru al familiei noastre. Mă bucur enorm că aţi găsit-o. Nu vreţi să intraţi puţin, să bem un ceai împreună? Întrebă soţul.

  — Nu, nu, am să mă retrag imediat. Am vrut doar să o aduc pe Goma fără o secundă întârziere.

  Doamna Koizumi s-a retras într-un colţ şi a pregătit un plic cu onorariul, pe care soţul ei i l-a întins lui Nakata.

  — Este o nimica toată, dar vă rog să-l primiţi în semn de recunoştinţă că aţi găsit-o pe Goma.

  — Vă mulţumesc. Primesc cu plăcere, spuse Nakata luând plicul şi plecându-şi capul.

  — V-aţi descurcat de minune să o găsiţi în ciuda întunericului.

  — Povestea este lungă şi Nakata nu se simte în stare de povestit. Nakata nu este prea deştept şi nici nu se pricepe la dat explicaţii lungi.

  — Vai, dar nici nu este nevoie. Am vrea să ne putem revanşa cumva faţă de dumneavoastră, spuse doamna Koizumi. Ştiţi, mai avem nişte vinete prăjite şi castraveţi în oţet, este drept, rămase de la cină. N-aţi vrea să le primiţi, domnule Nakata?

  — Ba da, cu plăcere. Vinetele prăjite şi castraveţii în oţet se numără printre felurile mele de mâncare preferate.

  Nakata a băgat în traistă casoleta cu mâncare şi plicul cu bani şi a plecat. A luat-o spre gară cu paşi rapizi şi s-a oprit la o mică secţie de poliţie din apropierea centrului comercial. Înăuntru era un poliţist tânăr, aşezat la birou, care părea să completeze nişte acte. Avea capul gol. Şapca zăcea într-un colţ, pe birou.

  Nakata a deschis uşa şi a intrat.

  — Bună seara! Mă scuzaţi că vă deranjez.

  — Bună seara! Răspunse poliţistul. Şi-a ridicat capul din hârtii şi l-a inspectat pe Nakata. Părea un bătrânel serios şi inofensiv, venit probabil să ceară îndrumări.

  Rămas în uşă, Nakata şi-a scos pălăria şi a îndesat-o în buzunar la pantaloni. Din celălalt a scos o batistă şi şi-a suflat nasul. A împăturit-o apoi şi a pus-o la loc în buzunar.

  — Cu ce vă pot ajuta? Îl întrebă poliţistul.

  — Nakata tocmai a omorât un om.

  Poliţistul a scăpat din mână pixul pe birou şi s-a uitat la Nakata cu gura căscată. Îşi pierduse graiul.

  — Ăăă…, ia loc acolo, spuse poliţistul incredul, arătând spre scaunul din faţa biroului. Şi-a dus apoi mâna la brâu să verifice că pistolul, bastonul şi cătuşele erau la locul lor.

  — Da, răspunse Nakata şi se aşeză. Şi-a îndreptat spatele, şi-a pus mâinile pe genunchi şi l-a privit pe poliţist drept în ochi.

  — Deci… ai omorât un om.

  — Da, l-am înjunghiat cu un cuţit. S-a întâmplat de curând, spuse Nakata răspicat.

  Poliţistul a scos o coală de hârtie, a aruncat o privire la ceasul de pe perete, a notat ora şi a scris omor prin înjunghiere.

  — Mai întâi numele şi adresa.

  — Mă numesc Satoru Nakata şi adresa…

  — Un moment. Cu ce caractere se scrie numele?

  — Îmi cer mii de scuze, dar nu ştiu. Nakata nu ştie să scrie şi să citească.

  Poliţistul s-a încruntat.

  — Nu ştii să scrii şi să citeşti deloc? Nici măcar propriul nume?

  — Nu. Mi s-a spus că am ştiut până la vârsta de nouă ani, dar apoi am avut un accident şi nu mai ştiu. Nakata nu e prea deştept.

  Poliţistul a oftat şi a lăsat pixul din mână.

  — Atunci nu pot să completez declaraţia. Dacă nu ştii nici să-ţi scrii numele…

  — Îmi cer scuze.

  — Nu ai pe nimeni? Familie?

  — Sunt singur. Nu am familie. Nu am nici serviciu. Trăiesc din ajutorul pe care mi-l dă domnul prefect.

  — E târziu, ar trebui să te duci acasă şi să tragi un pui zdravăn de somn. Dacă îţi mai aminteşti ceva, vino mâine şi mai stăm de vorbă.

  Poliţistul ieşea în curând din tură şi până atunci avea de gând să-şi aranjeze toate actele. Îi promisese unui prieten să se întâlnească după terminarea serviciului la un bar din apropiere. Nu avea timp de un bătrân dus cu capul. Nakata însă a clătinat din cap, cu o privire severă.

  — Nu, domnule poliţist, Nakata vrea să spună tot acum, cât mai ţine minte. Până mâine ar putea să uite lucruri importante. Nakata s-a dus pe terenul viran din 2-chome.

  O căutam pe pisica Goma, la rugămintea doamnei Koizumi.

  Acolo a apărut dintr-odată un câine mare şi negru şi m-a dus până la o casă cu poartă mare şi o maşină neagră. Nu ştiu adresa. Nu cunosc acele împrejurimi, dar cred că e tot în sectorul Nakano. Acolo era domnul Johnnie Walker, un bărbat cu o pălărie neagră şi înaltă, foarte ciudată. În frigiderul din bucătărie erau aliniate multe capete de pisici.

  Cred că erau în jur de douăzeci. Omul prinde pisicile, le taie capul cu un ferăstrău şi le mănâncă inima. Din sufletele lor face un fluier special şi foloseşte fluierul acesta ca să adune suflete de oameni. Johnnie Walker l-a omorât pe domnul Kawamura chiar sub ochii lui Nakata. A omorât mai multe pisici. Le-a tăiat burta cu cuţitul. A vrut să le omoare şi pe micuţa Goma şi pe duduia Mimi şi atunci Nakata a luat un cuţit şi l-a ucis pe Johnnie Walker.

  Johnnie Walker mi-a cerut să îl omor, dar eu nu am vrut.

  Nu, nu. Nakata nu a mai omorât niciodată un om. Nakata a vrut doar să-l oprească pe Johnnie Walker să nu mai omoare pisici. Dar corpul meu nu m-a ascultat, s-a mişcat de unul singur. Nakata a luat un cuţit şi l-a înfipt în pieptul lui Johnnie Walker o dată, de două ori, de trei ori. Johnnie Walker a căzut pe podea, plin de sânge