este unul dintre profesioniştii despre care v-am vorbit, zise ofiţerul rus. Aş vrea să priviţi acest cuţit. Cu atenţie. E un cuţit special pentru jupuire şi este extrem de bine făcut. Are lama la fel de subţire ca o lamă de ras, iar tehnica folosită de asemenea oameni este cu-adevărat perfectă. Ei jupoaie animale de mii de ani şi pot jupui şi un om la fel cum decojeşti o piersică. Frumos de tot, fără nici o zgârietură. Vorbesc cumva prea repede? Mă puteţi urmări?

  Yamamoto nu răspunse.

  — Lucrează pe suprafeţe mici, continuă ofiţerul rus. Trebuie să procedeze astfel dacă vor să scoată pielea frumos, fără zgârieturi. Dacă între timp simţiţi nevoia să-mi spuneţi ceva, vă rog să mă anunţaţi şi veţi fi scutit de chinuri. Omul nostru a folosit acest procedeu de nenumărate ori şi nici măcar o dată nu i s-a întâmplat să nu facă persoana să vorbească. Nu uitaţi ce vă spun, deoarece cu cât ne oprim mai repede, cu atât mai bine pentru ambele părţi.

  Ofiţerul mongol, umflat ca un urs, se uită la Yamamoto cu un rânjet. Şi acum îmi mai pluteşte rânjetul acela prin faţa ochilor. L-am visat de nenumărate ori şi nu-l pot uita. În clipa în care şi l-a arborat, s-a şi pus pe treabă. Oamenii lui îl ţineau pe Yamamoto nemişcat, călărindu-l cu mâinile şi genunchii, în timp ce el îşi făcea treaba cu multă migală. Chiar că arăta de parcă descojea o piersică. Nu am suportat scena şi am închis ochii, în clipa aceea m-a lovit un soldat cu patul puştii. A tot dat în mine până când am deschis ochii şi am rămas cu ei deschişi. Nu conta însă dacă-i aveam închişi sau deschişi, pentru că auzeam vocea lui Yamamoto. La început a suportat chinurile fără un scâncet, dar apoi a început să urle de durere. Nu mai auzisem asemenea urlete în viaţa mea şi nu mi se părea că aparţineau acestei lumi. Bărbatul i-a despicat mai întâi umărul şi a început să jupoaie pielea de pe braţul drept, de sus în jos, uşor, cu atenţie, de parcă îşi făcea meseria cu mare dragoste. Ofiţerul rus avusese dreptate – era ca o operă de artă. Dacă nu s-ar fi auzit urletele, nu s-ar fi zis că omul suferea, dar ele spuneau totul.

  În cele din urmă, pielea de pe braţul drept al lui Yamamoto s-a desprins într-o singură fâşie. Maestrul a dat-o omului de lângă el, care a întins-o pe vârful degetelor ca să o vadă bine cu toţii. De pe piele picura încă sânge. S-a apucat să jupoaie braţul stâng, urmând acelaşi procedeu, iar apoi picioarele, penisul, testiculele. După ce i-a smuls urechile, a jupuit capul, faţa şi ce-a mai rămas. Yamamoto îşi pierdea cunoştinţa, îşi revenea un pic şi şi-o pierdea din nou. Urletele încetau doar cât zăcea fără cunoştinţă, apoi reîncepeau. Treptat au slăbit în intensitate şi în final, durerile şi hemoragia l-au redus la tăcere. În tot acest timp ofiţerul rus a desenat cu călcâiul pe nisip. Soldaţii mongoli au privit ritualul în tăcere, fără urmă de expresie – nici dezgust, nici emoţii, nici şoc. Nimic nu s-a citit pe faţa lor, de parcă s-ar fi aflat la plimbare pe un şantier de construcţii şi se opreau din când în când să vadă cum evoluează lucrările.

  Eu am vomitat tot timpul. De nenumărate ori, chiar şi când ziceam că nu mai am ce da din mine. În cele din urmă, ofiţerul mongol a ridicat cu grijă pielea jupuită de pe trupul lui Yamamoto. Chiar şi mameloanele erau intacte. Niciodată, dar niciodată în viaţa mea nu am văzut ceva atât de oribil. Cineva i-a luat pielea din mână şi a pus-o la uscat aşa cum punem noi aşternutul. Pe pământ n-a rămas decât cadavrul lui Yamamoto -o masă de carne roşie complet jupuită de piele. Cea mai oribilă era faţa – două pupile răsărind din carne roşie, dinţii dezgoliţi, iar gura deschisă de parcă era gata să ţipe; în locul nasului rămăseseră doar două găuri mici. În jurul lui, o mare de sânge.

  Ofiţerul rus a scuipat şi m-a privit. Apoi şi-a scos o batistă din buzunar şi s-a şters la gură.

  — Individul chiar nu ştia nimic, se pare, spuse el punând batista la loc. Vocea nu mai avea inflexiunile dinainte. Dacă ar fi Ştiut, ar fi vorbit. Păcat! Oricum, cu profesia lui, mai devreme sau mai târziu tot ar fi avut parte de o moarte groaznică. Asta e> nu mai avem ce face acum. Dacă el nu ştia nimic, nici tu nu ai cum să ştii.

  A băgat o ţigară în gură şi a aprins-o cu chibritul.

  ~ Asta înseamnă că nu ne eşti de nici un folos şi nu are rost Sa te torturăm. Nu merită nici măcar să te luăm prizonier. Nu vrem decât să scăpăm de tine în cel mai mare secret. S-ar putea să se ivească şi alte complicaţii dacă te ducem la Ulan Bator. Cel mai bun lucru ar fi să-ţi zburăm creierii cu un glonţ şi apoi să te îngropăm sau să te ardem şi să-ţi aruncăm cenuşa în râul Halhân Gol. Ar fi cel mai simplu, nu? M-a fixat cu privirea, dar eu m-am prefăcut în continuare că nu înţeleg ce spune. Deci nu ştii ruseşte, aşa că îmi pierd timpul degeaba cu tine. Am impresia că vorbesc singur, aşa că ascultă-mă, am veşti bune pentru tine. Am decis să nu te ucid şi poate este şi acesta un gest de penitenţă pentru că ţi-am ucis prietenul fără rost. Ne-am satisfăcut pofta de ucis în dimineaţa aceasta şi ajunge una pe zi. Nu te omor, îţi dau o şansă să trăieşti. Dacă lucrurile merg bine, s-ar putea să scapi cu viaţă. Şansele nu sunt de sută la sută, sau poate sunt chiar inexistente, dar oricum, şansa e şansă. E mai bine decât să fii jupuit de viu, nu crezi?

  A ridicat mâna şi l-a chemat pe ofiţerul