mongol. Omul îşi spălase cu grijă cuţitul cu apa dintr-o gamelă şi tocmai îl terminase de ascuţit pe tocilă. Soldaţii au întins pielea lui Yamamoto şi stăteau de vorbă în jurul ei. Probabil că schimbau opinii despre tehnica jupuirii. Ofiţerul mongol şi-a vârât cuţitul în teacă şi teaca în buzunar, înainte de a se îndrepta spre noi. M-a privit o clipă şi apoi s-a întors spre rus. Rusul i-a spus ceva în mongolă, iar acesta a dat doar din cap fără să scoată un cuvânt. Un soldat le-a adus doi cai.

  — Noi ne întoarcem la Ulan Bator cu avionul, îmi zise rusul. Mă întorc cu mâna goală, e adevărat, dar n-am încotro. Nu întotdeauna câştigi, mai trebuie să şi pierzi. Sper să-mi revină pofta de mâncare până la ora cinei, deşi mă îndoiesc.

  Au încălecat şi au plecat. Avionul a decolat, a devenit treptat un punct argintiu pe cerul dinspre vest şi apoi a dispărut cu totul, lăsându-mă singur cu soldaţii mongoli şi cu caii lor.

  Mongolii m-au aruncat pe un cal şi m-au legat strâns de şa. Am pornit cu toţii, unul după altul, spre nord. Soldatul din faţa mea a cântat tot drumul o melodie monotonă, încet, de-abia i se auzea vocea. În afară de asta se mai distingea doar sunetul aspru al copitelor cailor lovind nisipul. Nu aveam nici cea mai vagă idee unde mă duceau şi ce aveau de gând să facă cu mine. Tot ce ştiam era faptul că pentru ei nu valoram doi bani. Cuvintele ofiţerului rus îmi stăruiau în minte. Spusese că mă omoară, dar că şansele de supravieţuire erau aproape inexistente. Nu ştiam cum să-i interpretez cuvintele, nu înţelegeam ce-a vrut să spună prin asta. Probabil că urmau să mă folosească într-un joc murdar şi oribil. Nu-mi dădeau lovitura de graţie dintr-o dată pentru că îşi propuseseră să se mai distreze în stilul lor îngrozitor.

  Cel puţin nu m-au omorât şi nu m-au jupuit de viu ca pe Yamamoto. Probabil că tot aveam să mor până la urmă, dar nu ca el. Deocamdată eram viu şi respiram, iar dacă ceea ce opusese ofiţerul rus era adevărat, nu urma să fiu ucis foarte curând. Cu cât se dilata timpul între mine şi moarte, cu atât creşteau şansele de viaţă. Poate era doar o şansă minusculă, dar mă agăţăm de ea cu toată forţa.

  Mi-au venit brusc în minte cuvintele caporalului Honda, previziunile lui legate de faptul că nu voi muri pe teritoriul chinez. Chiar şi în poziţia în care mă aflam, legat de şa, cu pielea expusă soarelui arzător din deşert, savuram fiecare silabă rostită de el. Răstălmăceam expresia feţei lui, intonaţia, fiecare sunet şi mi-am propus să cred din toată inima în ceea ce-mi spusese. Nu, nu o să zac şi nu o să mor într-un asemenea loc! O să scap cu viaţă! Îmi tot spuneam că o să păşesc din nou în ţinutul meu natal.

  Am înaintat spre nord vreo două-trei ore, după care ne-am oprit lângă un monument lamaist. Asemenea monumente din piatră, numite 060, serveau atât ca zeităţi protectoare pentru călători, cât şi ca indicatoare preţioase în deşert. Bărbaţii au descălecat şi m-au dezlegat şi pe mine. M-au luat pe sus şi m-au dus puţin mai încolo, în clipa aceea mi-am imaginat că voi fi ucis acolo, în locul acela se afla o fântână săpată în pământ, a cărei gură era înconjurată de un zid din piatră de aproximativ un metru înălţime. Mi-au spus să îngenunchez, m-au apucat de ceafă şi m-au obligat să mă uit înăuntru. Nu se distingea nimic în bezna aceea. Subofiţerul cu ghete a găsit 0 piatră de mărimea pumnului şi a aruncat-o în fântână. A trecut ceva timp până s-a auzit ecoul surd al pietrei ce s-a lovit de nisip. Fântâna era aparent secată. Probabil că avusese cândva apă în ea, dar o fi secat din pricina mişcărilor subterane &le filonului de apă. Judecând după timpul la care s-a auzit ecoul, am dedus că era foarte adâncă.

  Subofiţerul m-a privit rânjind. A scos un pistol automat din tocul de piele de la brâu. A băgat un glonţ în camera cartuşului şi a dus arma la capul meu. A ţinut-o lipită o vreme, fără să apese pe trăgaci. A coborât apoi arma şi a ridicat mâna stângă pe care a îndreptat-o spre fântână. Mi-am ^trecut limba peste buzele uscate în timp ce priveam fix arma. Încerca să-mi arate prin gesturi că aveam două alternative: ori mă omora pe loc, ori săream în fântână. Deoarece era foarte adâncă, dacă aterizam prost, muream pe loc; dacă nu, mă stingeam încet-încet. Mi-am dat seama că aceasta era şansa minusculă despre care vorbise ofiţerul rus. Subofiţerul mongol a arătat cu degetul spre ceasul pe care i-l confiscase lui Yamamoto şi a ridicat cinci degete, îmi dădea deci cinci secunde ca să mă hotărăsc. Când a ajuns la trei, am escaladat zidul din piatră şi am sărit în fântână. Sperasem să mă pot agăţa de zid şi să alunec uşor, dar nu mi-a lăsat timp pentru aşa ceva. Mâinile mi-au alunecat şi am căzut în gol.

  Fântâna era foarte adâncă. Mi s-a părut o veşnicie până am ajuns la fundul ei. În realitate nu puteau să fi trecut decât câteva secunde, dar îmi amintesc că am avut timp să mă gândesc la o mulţime de lucruri până jos. M-am gândit la oraşul natal care era atât de departe. M-am gândit la fata cu care m-am culcat o singură dată înainte de a pleca pe front. M-am gândit la părinţi, îmi amintesc că am fost fericit când mi-am dat seama că aveam o soră şi nu un frate; chiar dacă eu muream, sora mea le rămânea alinare părinţilor. Pe ea nu aveau cum să o ia în armată. M-am gândit la găluşte din orez înfăşurate în frunze de stejar. Apoi m-am lovit de teren dur şi mi-am pierdut cunoştinţa din pricina şocului. Am avut senzaţia că tot aerul din interiorul meu a