Cred că am zăcut fără cunoştinţă din pricina şocului doar câteva clipe. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că mă uda ceva. Am crezut că plouă, dar m-am înşelat. Era urină. Soldaţii mongoli urinau, pe rând, deasupra mea, în fântână. Când mi-am ridicat privirile, am văzut siluetele îndepărtate ale celor doi care, urcaţi pe zidul de piatră de la gura fântânii, îşi făceau'; nevoile deasupra mea. Ceea ce se întâmpla era oribil şi nu-nr” venea să cred că putea fi adevărat. Păreau halucinaţii provocate de droguri. Dar era realitatea gol-goluţă. Eu mă aflam în fundul fântânii şi ei urinau deasupra mea. După ce au terminat, unul dintre ei a îndreptat o lumină spre mine şi s-au pus toţi pe râs. Apoi au dispărut de la marginea fântânii şi îi jur s-a lăsat o tăcere adâncă.

  M-am gândit că era mai bine să zac acolo, cu faţa în jos, o vreme ca să mă asigur că nu se întorc. Au trecut douăzeci de minute, apoi treizeci (cel puţin aşa am apreciat eu, care nu aveam ceas), dar nu s-au întors. Au plecat şi m-au părăsit acolo în fundul fântânii din mijlocul desertului. După ce am fost sigur că nu se mai întorc, am început să mă analizez ca -; a văd dacă eram rănit. Nu a fost o treabă uşoară, pentru că nu-mi puteam vedea nici propriul meu trup, atât era de adâncă bezna. Ochii nu mă ajutau deci, poate doar simţurile. Dar ce sa simt în starea de spirit în care mă aflam! Tot ce-mi puteam spune era că şi-au bătut joc de mine. Îngrozitor! Era un sentiment cumplit de ciudat.

  Încet-încet şi cu mare atenţie la detalii, am început să evaluez exact situaţia în care mă aflam. Mai întâi şi mai întâi mi-am dat seama că am avut un noroc chior. Fundul fântânii era nisipos şi deci destul de moale. Dacă n-ar fi fost aşa, din cauza distanţei uriaşe până jos, m-aş fi făcut praf. Am respirat adânc şi am încercat să mă mişc. Mai întâi mi-am mişcat degetele de la mâini, care au răspuns comenzilor, deşi destul de slab. Apoi am încercat să mă ridic în şezut, pe suprafaţa nisipoasă, dar n-am reuşit. Corpul nu răspundea comenzilor, de parcă s-ar fi rupt legătura dintre trup şi minte. Mintea decidea ceva, dar era incapabilă să preschimbe comanda dată în mişcarea propriu-zisă. Am renunţat să mai încerc şi am rămas nemişcat în beznă.

  Nu ştiu cât am stat în poziţia aceea, dar mi-am recăpătat simţurile încetul cu încetul, şi, o dată cu ele, senzaţia de durere. Durere intensă, nu glumă. Cu siguranţă aveam un picior fracturat. Şi umărul era dislocat, în cel mai fericit caz, dacă nu chiar fracturat.

  Sufeream în tăcere. Nici nu mi-am dat seama când am început să plâng – lacrimi de durere, lacrimi de disperare. Nu cred că puteţi înţelege ce înseamnă singurătatea, disperarea. Nici nu vă pot descrie senzaţia pe care am încercat-o când m-am trezit părăsit în fundul unei fântâni din mijlocul deşertului – la marginea lumii, în beznă totală, cu dureri cumplite. Ajunsesem să regret că nu m-a împuşcat subofiţerul. Dacă m-ar fi împuşcat, ar fi ştiut cineva de moartea mea, dar aici aveam parte de o moarte izolată, lentă şi chinuitoare. Sfârşeam smgur, fără să ştie nimeni.

  Auzeam din când în când vântul. Şuieratul lui se distingea foarte ciudat la gura fântânii. Parcă gemea o femeie înlăcrimată, care se afla undeva la capătul lumii. Lumea aceea şi aceasta erau legate printr-un ax îngust, prin care vocea femeii se auzea până la mine. O auzeam la intervale mari, neregulate. Am fost lăsat singur într-o tăcere adâncă şi într-o beznă şi mai adâncă.

  Am strâns din dinţi de durere şi am întins mâna să ating patul de pământ din jurul meu. Fundul fântânii era neted, iar ca diametru avea un metru şaizeci, un metru şaptezeci. În timp ce pipăiam în jur, am dat brusc peste un obiect tare, ascuţit. Mi-am retras mâna din reflex, dar am întins-o iar, precaut. Degetele au atins iar obiectul acela ascuţit. La început am crezut că era o creangă de copac, dar mi-am dat imediat seama că era vorba de oase. Nu oase umane, ci ale unui animal mic, oase care se împrăştiaseră cu trecerea timpului sau poate prin căderea mea. Nimic altceva la fundul fântânii. Doar nisip fin şi uscat.

  Am pipăit apoi peretele cu palma. Părea făcut din pietre subţiri, plate. Oricât se încingea suprafaţa deşertului în timpul zilei, căldura nu reuşea să pătrundă până la acele adâncimi. Pietrele erau reci ca gheaţa. Am examinat cu palma spaţiile dintre ele. Dacă ar fi fost suficient de mari pentru a-mi asigura un sprijin pentru picioare, m-aş fi putut căţăra până la suprafaţă. Spaţiile erau însă prea înguste şi în starea jalnică în care mă aflam, îmi era imposibil să mă caţăr.

  M-am târât cu un efort uriaş mai aproape de zid şi am încercat să mă reazem de el, stând în capul oaselor. La fiecare mişcare pe care o făceam, durerea din picior şi din umăr îmi pulsa de parcă îmi înfipsese cineva sute de ace groase. De fiecare dată când respiram, aveam senzaţia că o să mă fac fărâmiţe. Mi-am atins umărul şi mi-am dat seama că era fierbinte şi umflat.

  Nu ştiu cât timp a trecut după aceea, dar la un moment dat s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Razele soarelui au pătruns în fântână ca un fel de revelaţie şi într-o clipă am văzut tot ce era în jurul meu. Fântâna s-a umplut de o lumină puternică. Strălucirea era aproape înăbuşitoare, încât abia mai puteam respira, întunericul şi frigul au dispărut brusc, iar razele blânde şi calde ale soarelui mi-au învăluit tot trupul. Până şi durerea pe care o simţeam părea binecuvântată de lumina soarelui, care mi-a permis să disting şi oasele mici, albe. Oasele acelea, care ar fi trebuit să fie