de rău augur şi ameninţătoare pentru soarta mea, păreau mai degrabă că-mi ţin de urât şi mă alină. Am văzut pereţii din piatră care mă înconjurau. Cât timp am avut parte de lumină, am fost capabil să uit de teamă, de durere, de disperare. Stăteam în lumina orbitoare mut de uimire. Apoi aceasta a dispărut la fel de brusc cum apăruse şi totul s-a învăluit din nou în beznă profundă. H.- Izele soarelui au zăbovit foarte puţin, poate doar zece sau cel mult cincisprezece secunde. Probabil că din pricina unghiului în care era aşezată fântâna, aceasta era perioada maximă în care soarele putea ajunge într-o zi până la fundul ei. Unda de lumină a dispărut înainte ca eu să-i fi perceput semnificaţia. După ce a dispărut, m-am trezit într-un întuneric şi mai adânc decât înainte. Nu mă puteam mişca, nu aveam apă, mâncare, nici un petic de îmbrăcăminte pe trup. A trecut după-amiaza cea lungă şi a venit noaptea friguroasă. Nu puteam dormi, deşi eram mort de somn. Eram amorţit de frig, de parcă mă înţepau mii de ghimpi şi aveam senzaţia că înţepenesc şi mor încetul cu încetul. Deasupra capului meu, puzderie de stele. Le vedeam cum se târau uşor pe cer, ceea ce mi-a confirmat că timpul nu stă pe loc. Aţipeam câte puţin, iar mă trezeam, iar aţipeam şi tot aşa.

  S-a făcut dimineaţă. Punctele luminoase marcate de stele au început să pălească deasupra gurii rotunde a fântânii. Chiar şi după ce s-a crăpat de ziuă, stelele n-au dispărut complet, continuau să zăbovească pe cer, aproape imperceptibil. Ca să-mi potolesc setea, am lins rouă de pe pereţi. Normal că nu m-am ales cu cine ştie ce cantitate de apă, dar am considerat-o mană cerească. Mi-am dat seama brusc că nu mâncasem şi nu băusem nimic o zi întreagă şi cu toate acestea, nu aveam senzaţia de foame.

  Am rămas nemişcat acolo. Era tot ce puteam face. Nu mă simţeam capabil nici măcar să gândesc din pricina singurătăţii Şi a disperării. Fără să-mi dau seama, aşteptam raza aceea de lumină, dâra aceea orbitoare care pătrunsese până la mine timp de câteva secunde cu o zi înainte. Era probabil un fenomen care se petrecea în jurul prânzului, când soarele atingea cel mai înalt punct pe cer şi lumina lui cădea pe suprafaţa Pământului în unghi drept. Aşteptam venirea luminii şi nimic altceva. Nu mai era nimic altceva de aşteptat.

  A trecut foarte mult timp. Mi s-a părut o veşnicie. La un moment dat am aţipit. Când am simţit prezenţa luminii, m-am trezit. Eram din nou învăluit de acea lumină copleşitoare. Mi-am întins, aproape fără să vreau, ambele palme ca să primesc razele soarelui. A fost mult mai puternică decât fusese cu o zi în urmă şi a durat mai mult, sau cel puţin asta a fost senzaţia mea. Mi-au dat lacrimile şi simţeam că tot fluidul din corpul meu se va transforma în lacrimi care vor curge din ochi. Simţeam că mă voi topi astfel. Nici moartea nu mi s-ar mai fi părut îngrozitoare dacă ar fi survenit în timpul acelei lumini binecuvântate, îmi doream să mor. Da, asta era! Adevăratul sens al vieţii pulsa în acea lumină care dura doar câteva secunde, dar simţeam că trebuia să mor atunci şi acolo.

  Înainte să se întâmple ce îmi doream cu atâta ardoare, lumina a dispărut iar. Mă aflam tot pe fundul fântânii mizerabile, întunericul şi frigul au pus din nou stăpânire pe mine, de parcă ar fi vrut să-mi spună că nici n-a existat lumină vreodată. Am rămas ghemuit acolo, cu faţa scăldată de lacrimi. Eram incapabil să fac ceva sau măcar să gândesc, de parcă m-ar fi ţintuit locului o forţă uriaşă, inexplicabilă. Nici măcar nu simţeam că exist. Aveam impresia că sunt doar carcasa unei insecte aruncată la gunoi, într-un lăcaş gol al minţii mele au revenit totuşi cuvintele caporalului Honda, previziunea lui că nu voi muri pe continent. Acum, după ce-am văzut lumina venind şi plecând, mă simţeam totuşi capabil să cred în profeţia lui. Începeam să cred, pentru că nu murisem acolo, în acel loc şi în acele momente când ar fi trebuit să mor. Nu că nu muream, dar nu puteam muri. Înţelegeţi, domnule Okada, ce vreau să zic? Pierdusem probabil binecuvântarea de care ar fi trebuit să am parte.

  Locotenentul în rezervă Mamiya s-a uitat la ceas.

  — Şi după cum vedeţi, spuse el încet, sunt aici. A clătinat din cap de parcă ar fi vrut să alunge firele invizibile ale amintirilor. Caporalul Honda avusese dreptate. N-am murit pe continent şi dintre cei patru care au fost acolo, eu am trăit cel mai mult.

  Am dat din cap.

  — Vă rog să mă scuzaţi că am vorbit atâta. Probabil că v-aţi * plictisit de balivernele unui om în vârstă, care v-a povestit întâmplări petrecute demult. Mamiya şi-a schimbat poziţia pe canapea. Doamne, o să pierd trenul dacă mai stau!

  Am încercat să-l mai reţin.

  — Staţi puţin! Vă rog să nu lăsaţi povestea neterminată. Ce s-a întâmplat pe urmă? Aş vrea să ştiu tot.

  M-a privit scurt.

  — Păi, şi ce să fac? Chiar că întârzii dacă nu plec acum. De ce nu mă conduceţi până la staţia de autobuz şi vă fac rezumatul a ceea ce s-a mai întâmplat.

  Am mers împreună până la staţia de autobuz.

  — În cea de a treia dimineaţă am fost salvat de caporalul Honda. El simţise că vin mongolii să pună mâna pe noi în noaptea aceea, aşa că s-a strecurat afară din cort şi s-a ascuns. A luat pe furiş documentul din geanta lui Yamamoto cu el. A făcut asta pentru că ştia că cel mai important lucru era să nu lăsăm documentul acela în mâinile duşmanilor, indiferent de sacrificiile pe care le aveam de făcut. Era prioritatea numărul unu. Probabil că vă întrebaţi de ce a procedat astfel dacă tot ştia că vin mongolii. Motivul pentru care el a fugit