la Hollywood să faceţi filme, asta-i menirea voastră!

De astă dată, Magheru nu-i vorbi de cinematografie.

— Dragul meu, îmi pare bine că ne-am întâlnit. Tocmai voiam să pun la punct o neînţelegere… Alaltăieri, am fost la Voinea şi domnişoara Marilena mi-a povestit întâmplător că… şi îi relată amănunţit scena dintre cele două femei.

— Domnişoara a avut perfectă dreptate. Nevastă-mea e cu adevărat… cocotă!

Stupoare! Cum se poate? Ce s-a întâmplat? Cine ar crede aşa ceva?

— Da, da, doctore. Pe lumea asta orice e posibil! Ei bine, am prins-o în flagrant delict de adulter, pur şi simplu. Acum ne-am despărţit, i-am intentat proces de divorţ şi… aştept. Sunt cam zdrobit sufleteşte, închipuieşte-ţi, o iubeam, nu-i aşa? Dar timpul vindecă rănile iubirii. Aşa că domnişoara Zăvideanu…

— Nu Zăvideanu, Voinea… îl corectă Magheru.

— Şerban Voinea nu are copii. Marilena e unica fiică a lui Matei.

— Daa? Serios?

— Foarte serios. N-ai ştiut?

Doctorul, alb ca varul, se clătină cu trotuarul fugit de sub picioare. Marilena – fata victimei sale? Nemaipomenit! Şi el care habar n-avea pe cine îngrijise, şi mai ales pe cine îndrăgise. Se mişca în lume complăcându-se parcă într-o buimăceală proprie unor anumiţi poeţi, când, de fapt, trebuia să fie exact şi precis ca matematica. Plecă repede, uitând să-şi mai ia ziua bună. Pe drum, în zorul neobişnuit cu care mergea, se izbi fără vrere de comisarul Giolgău, şeful poliţiei. Năucit de această nouă şi neprevăzută întâmplare slobozi un ţipăt uşor.

— Ce vă speriaţi aşa, dom-le, doctor, că nu mănânc oameni, sărac de mine, zise poliţistul, făcându-i loc să treacă.

— Scuză-mă, domnule comisar, eram cu gândurile prinse…

— Mă rog, nu face nimic!

Îşi continuă drumul pierzându-se în furnicarul de lume care mişuna pe trotuarul îngust.

— Ah, dacă ştia să privească în mine (uneori sunt transparent ca sticla), cum m-ar fi înhăţat namila aceea de comisar! Nu de alta, dar încheiam un ceas mai devreme acest capitol îngrozitor al frământărilor…

La câţiva paşi, înaintea lui, zări spatele lat al profesorului Olarian.

— Ascultă, dascăle, îl întrebă Magheru fără nicio introducere, răposatul Zăvideanu avea copii?

— Numai o singură fată… Dar de ce te interesezi? Te gândeşti la însurătoare?

Doctorul, trecând peste aluzia insolentă, îi adresă altă întrebare:

— Voinea ce rudă e cu el?

— De’ pe unde trăieşti, doctore? Voinea e cumnatu-său.

— Ţine, adică, pe sora lui Zăvideanu?

— Vezi bine…

Ca să nu mai fie iscodit de curiozitatea profesorului, Magheru se depărtă în pripă, pretextând ca are treburi urgente. Olarian cătă în urmă-i (ăsta pluteşte prin nori) şi îşi văzu de drum mai departe…

Ajuns acasă, doctorul se abătu pe la proprietăreasă. O găsi în sufragerie.

— Doamnă Albu, spune-mi te rog, cunoşti bine familia Zăvideniior?

— Cum să n-o cunosc? Doar sunt piteşteancă get-beget. Ce te interesează anume?

Voia s-o întrebe acelaşi lucru (dacă Marilena într-adevăr e fiica moşierului) fiindcă i se părea că nu-i ajung cele două confirmări (ale avocatului Radulian şi profesorului Olarian) şi căuta cu deznădejde, poate – cine ştie – va da şi peste o infirmare…

„Dar nu, e absurd… Merg orbeşte împotriva evidenţei.”

Cazul era deja angajat în dialog, întoarse oportun macazul:

— Vreau să ştiu dacă familia lor e… istorică?

Proprietăreasă rămase mofluză auzind asemenea întrebare.

— Aşa vorbeşte lumea… Însă niciodată nu m-a preocupat genealogia Zăvidenilor… Şi nu înţeleg de ce te preocupă pe dumneata? Mai bine vezi de moştenitoarea lor, sărăcuţa. S-a făcut bine?

— Nu înţeleg de ce-i spui sărăcuţa?

— Pentru că e infirmă… de-asta…

— Infirmă?

— Cum, nu ştiai? O îngrijeşti de atâta timp şi încă n-ai aflat?

— Am îngrijit-o de febră tifoidă. Nu mi s-a spus că e infirmă. În ce constă infirmitatea ei?

— Are picioarele paralizate de trei sau patru ani…

— În clipa asta iau cunoştinţă de acest fapt, îţi dau cuvântul…

— Bine, te cred! Nu înţeleg însă pentru care motiv ţi-au ascuns tocmai dumitale, medicul ei, când toţi piteştenii noştri ştiu asta şi o compătimesc. Păcat de ea!

— Eu am s-o fac bine…

— Îţi urez reuşită deplină. S-a căutat prin străinătăţi luni de zile, a fost internată în sanatorii, dar fără niciun rezultat. Aşa că nu prea văd cum ai s-o vindeci…

— Da, da, cred că o vindec.

Doamna Albu gândi:

„Of, ce naiv e doctoraşul ăsta! Naiv şi tare zănatic…”

Aici părea să se sfârşească dialogul. Magheru, năucit, de atâtea lovituri îndurate, trebuia să se retragă, dar îi era frică să rămână singur. Orice coborâş în abisul lui însemna un noian de chinuri. Îi fulgeră o idee:

— Ce-ai zice, doamnă Lisbeth, dacă ne-am repezi la Bucureşti şi am petrece noaptea într-un local cu muzică şi dans?

— Doamne, doctore, ce ţi-o fi venit?

— Zău, hai cu mine, te rog, am nevoie de o parteneră…

— Să ştii că mă supăr dacă insişti. Du-te singur, partenere găseşti acolo câte vrei. Nu vreau să ajung de râsul lumii.

— Te mai rog o dată…

— Poţi să mă rogi până mâine. Nu ştiu, zău, ce-ţi veni? Nu prea cred că eşti zdravăn la cap. Ca atunci când te-ai îmbătat şi… Eu sunt femeie matură, aş putea să-ţi fiu mamă…

— Lasă, nu-mi mai pomeni de ceea ce vreau să uit. Mă duc singur.

— Mai bine stai acasă şi odihneşte-te, nu-ţi mai pierde nopţile fără rost.

— Nu pot! Nu pot! răcni Magheru brusc desfigurat. Înţelegi, nu pot!

Femeia, speriată, se trase înapoi, holbând ochii. (E nebun, cu adevărat).

— Bine, du-te…

— Nu, nu mai plec. Fac muzică…

— Da, asta mai înţeleg…

— Ia loc te rog şi ascultă. Ce-ţi place, doamna mea?

Femeia tresări, plăcut surprinsă: hm, doamna mea, aşa da, expresia asta parcă-i unsă cu miere. Îi răspunse:

— N-am preferinţe.

— Am să-ţi cânt atunci Ceaikovski… Când te vei plictisi poţi să pleci. Nu-i nicio supărare.

Se aşeză la pian şi execută Oneghin. După aceea, trecu la Simfonia fantastică a lui Berlioz… Când începu o sonată de Beethoven, voi să-i anunţe titlul.

— Asta este…

Dar scaunul era gol… Proprietăreasa, cu paşi de vată, dispăruse ca o fantomă, fără s-o simtă şi se dusese la culcare. Dimineaţa, când se sculă, îl găsi pe Magheru tot în salon. Dormea dus, aplecat pe claviatura pianului. Aşternu o cruce mare pe piept:

— Doamne, Doamne, uite unde şi-a petrecut nopticica…

CAPITOLUL 18 SĂRĂCUŢA

După-amiază, telefonul zbârnâi strident. Doctorul Magheru era chemat grabnic de Henriette. Marilena avea din nou temperatură.

— Ce-o fi asta? se întrebă el plutind în mirare. O revenire a boalei, o complicaţie? Prost al naibii!

Se îmbrăcă şi porni greu de oboseală din pricina nopţii nedormite. Părea foarte nemulţumit şi ca de obicei când acest