sentiment se instala în el avea impresia că păşeşte alături de viaţă, că orele, chiar zilele sunt pierdute fără putinţă de recuperare. Era nemulţumit din cauza greşelilor prosteşti pe care le făcea. Ce s-a apucat s-o invite pe proprietăreasă fără rost la Bucureşti, când acolo avea cu cine să-şi petreacă o noapte?

— Cum uitasem de micuţa Păr Creţ!

Hotărât, invitaţia era o insolenţă. Mai ales că urma după cealaltă gugumănie când el se îmbătase turtă şi o dorise. Cum nu-i intra în cap că această femeie onestă şi bisericoasă e de o pudicitate, extremă? Semăna ca două picături de apă cu Camille, vestita somnambulă a profesorului Liéjoie, care nu simţea nimic când i se înfigeau ace lungi în braţe, ori îi puneau tăciuni aprinşi în palmă, dar când i se ridica rochia măcar până la genunchi, se topea de ruşine şi se trezea imediat.

„Am porniri nesăbuite, pe care nu sunt în stare să le stăpânesc. Video meliora proboque – deteriora sequor…{10} N-am încotro: trebuie să recunosc. Oricum, cea mai grea luptă ramâne s-o duc cu mine însumi.”

Lăsând la o parte aceste critici îi reveni în minte fata lui Zăvideanu. Şi, o dată cu ea, întrebarea:

„Ce-o fi având sărăcuţa?”

Sărăcuţa? Tot aşa se exprimase şi proprietăreasă. Parcă îi strânse inima acest cuvânt al milei. Dar nu găsi altul mai potrivit… Paralizată, la cei şaptesprezece ani ai ei?

„Vezi, de-aceea nu se ridica din pat, deşi o rugasem în câteva rânduri. Îmi spunea că se dă jos când se va face bine de tot. Acest de tot era semnificativ. Aşadar, îmi ascundea infirmitatea, se ferea de mine, ţinea probabil s-o cred validă.”

Se adresă imaterialei sale Marta:

— Ce fac, Marlen cu ea? Învaţă-mă tu!

— Încearcă s-o vindeci.

— Şi crezi că reuşesc?

— Sunt sigură, Iluş…

„Uite, Marta era de părere să… Bine, s-o examinez, îmi voi da toată silinţa… voi face orice, chiar imposibilul dacă va fi nevoie…”

La uşă, îl întâmpină doamna Henriette, o făptură omenească neverosimil de liniară, dospită de virtuţi şi îndopată de clasicism, care trăia auxiliar pentru altă fiinţă, având totuşi în această jertfă bucuria resemnată a propriei sale vieţi.

— Mă bucur că putem sta puţin de vorba, doamnă Henriette!

Dădaca aducea parcă o idee cu Geneviève, maică-sa… Tot aşa subţire şi uscată ca o englezoaică… Şi urâţică la fel. Dar mai cu, seamă când surâdea… Da, da… surâsul era trăsătura de asemănare, când surâdea i se schimonosea faţa, părea grimasa unei dureri. Din vorbă în vorbă, culmea! se găsiră rubedenii de departe, dar oricum rubedenii. Bunicul ei din Loire, Charles de Thionville, era văr de-al doilea cu tatăl Genevièvei, avusese un castel la Chartres după care… Legătura îi apropie, încrederea unuia în altul spori:

Henriette îi spuse:

— Sunt slujnica, dădaca, guvernanta, profesoara, mama şi prietena Marilenei. Vieţile noastre se contopesc una într-alta, cu o mică deosebire: eu aş putea foarte greu să trăiesc fără ea, ea fără mine n-ar putea să trăiască de loc. A fost victima unei tragedii familiale, de-aici i se trage infirmitatea…

Doctorul încă nu pricepea! Ea îi explică, pe larg, că acum trei ani şi jumătate, doamna Zăvideanu, mama fetei, se afla în chinurile facerii, asistată de doi chirurgi, aduşi de la Bucureşti şi de medicul curant Preda. Se iviseră complicaţii, naşterea era grea, copilul, un băieţel, în mare primejdie. Doctorii puseseră problema: mama sau copilul?

— Şi tatăl Marilenei?

— Boierul Zăvideanu, care nu avea urmaşi în linie bărbătească şi ţinea să nu i se stingă neamul, a ales: salvaţi băiatul. Şi băiatul a fost salvat. Doctorul Preda s-a revoltat şi a început să strige: Pentru ce aţi omorât mama? Nu trebuia să faceţi această crimă! Din nefericire, Marilena, auzind aceste cuvinte, i-a venit rău, a căzut jos şi din acea clipă i s-au luat picioarele.

— Cum a fost cu putinţă jertfa unei vieţi pentru a satisface orgoliul lui Zăvideanu?

— Da, a fost… Şi măcar dacă-i trăia băiatul!… Cu toate îngrijirile (şi câte n-a avut!), a murit după două luni de zile, iar Marilena (la pauvrette) a rămas infirmă. S-a căutat cu specialişti de mâna întâia la Paris şi Berlin… În zadar!

La pauvrette, uite şi dădaca ei tot aşa sărăcuţa îi spune!

— Doamnă Henriette, lăsând la o parte pe marii specialişti, mă gândesc să încerc şi eu.

— Nu! Nu! Nu! Marilena nu vrea ca dumneata să afli că e infirmă.

— De ce ţine să-mi ascundă acest lucru, dacă vreau s-o vindec? Sunt aproape sigur că infirmitatea ei nu e de natură organică…

— Mi-e imposibil să-ţi răspund la întrebare, cher docteur! Mai târziu, s-ar putea. Am nevoie de timp ca s-o conving. În  repetate rânduri mi-a atras atenţia să nu suflu o vorbă, fără a se gândi că ceea ce tăinuieşte e secretul lui Polichinelle… Deocamdată vezi ce are… Nu-mi dau seama de unde vine temperatura asta.

Magheru îi propuse să-l însoţească în camera fetei:

— Nu, du-te singur şi examineaz-o. Nu-mi dă voie să asist… Uneori, e cu adevărat rea… Eu, însă, o scuz pentru că mă iubeşte. Moartea tatălui ei n-a afectat-o. Îl ura pentru son orgueil insensé{11}, pentru fapta lui nesăbuită pe care justiţia imanentă n-a întârziat s-o sancţioneze.

— Ştie că a fost…? (vrusese să spună ucis).

— Nu. Nu-i transmit decât ceea ce trebuie…

— Iartă-mă, dragă doamnă Henriette, dar nu ţi se pare că în bagajul de cunoştinţe al fetei există multe goluri? Sunt lucruri de care habar n-are, nu cunoaşte nici unele cuvinte de circulaţie…

— S-auzim… De pildă?

Doctorul fu pus în grea încurcătură. Ce-i venise să ridice în faţa acestei femei, care îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa la mânăstire, problema unui cuvânt deocheat? Ea stărui şi el n-avu încotro, fu nevoit să-l pronunţe.

— Cocotte? făcu Henriette nedumerită. N-am auzit încă. Ce înseamnă?

„N-a auzit nici ea? Straşnic lucru, răsuflă el uşurat. Să-i spună: une femme légère{12}? sau…?!

Dialogul se întrerupse oportun. Marilena îl strigă pe doctor, îi auzise probabil glasul. El începu s-o cerceteze ca să vadă de unde vine temperatura. Deodată, faţa izbucni în plâns.

— N-am nimic, am frecat termometrul!

— De ce ai făcut asta?

Ea nu-i răspundea, plângea mereu. Magheru, scuturat de fiori, o privea, copleşit