— Nu v-aţi supărat? O să mai veniţi? Am vrut să vă scriu, dar n-am îndrăznit să vă trimit scrisoarea.

Lăsase privirile în jos. O dogoare îi rumenea obrajii. Şi inundată de un sentiment nou, nemaiîncercat, se lăsă pradă în voia lui, fricoasă şi uimită în acelaşi timp.

— Da, am să viu, Marlen, voi veni mereu, ori de câte ori mă vei chema, strigă Magheru şi fugi ca gonit din spate de o vijelie.

Uluitoarea descoperire îl zgudui. Un cleşte nevăzut îi strângea inima. Involuntar duse mâna la piept.

Uite, se întâmplase şi asta. De ce trebuia să se îmbolnăvească Marilena? Şi el – tocmai el – să fie chemat a-i da îngrijirile medicale? Ce urmărea înfricoşatul destin, aruncând pe această candidă copilă în braţele asasinului tatălui său? Simţea parcă aceeaşi mână de fier din spăimântătorul vis din ajunul catastrofei plutind în văzduh, deasupra capului. N-o zărea. Numai vâjâitul ei sumbru îi ajungea în urechi, ca o ameninţare iminentă.

„Sărăcuţa! Dacă ar afla cine sunt!…”

Ilarie se uită cu încordare, drept în faţa lui, ca un exaltat, încleştându-şi mâinile pe speteaza fotoliului. În împietrirea privirii, imaginea peretelui dinainte, cu tapetul bronzat, se învălmăşi, se tulbură. Un val de ceaţă estompase totul. Acum, pe faţa crispată a doctorului, se putea citi bucurie şi spaimă, ca şi când ar fi fost martor la împlinirea unei minuni. O lumină ireală de vis, se stârni de undeva şi jucă timid pe perete. Apoi crescu umflată până ajunse în tavan şi încremeni, deodată aşa, în formă de cadră, înaltă cât omul. O dungă subţire, argintie, o tivea pe margini, ca un chenar. În ea se iviră câteva siluete de judecători, înveşmântaţi în toge negre, care făceau semne stranii şi vorbeau fără glas.

Doctorul se dezmetici şi îşi frecă ochii. Visase? Nu, era treaz… O viziune? Da, se poate. I se păru că se afla altundeva decât la el acasă. O lumină neobişnuită inundase odaia şi scălda mobilele.

„Mă voi preda, strigă el. Nu mai pot să îndur iadul din mine. Ispăşirea a devenit pentru mine unica salvare.”

Tresări:

„Dar Marilena? Când va afla că eu…”

Lăsă covârşit capul.

„E prea mare grozăvia! Nu, nu mă îndur! Trece dincolo de puterile mele. Vreau s-o cruţ de asemenea lovitură, sărăcuţa!”

O noapte întreagă se zbătu în nehotărâre: să se predea? Să nu se predea? La acest zbucium participă, ca de obicei, şi cealaltă Marlen.

„Fata Zăvideanului nu trebuie să fie o piedică în drumul tău. De ce vrei s-o amăgeşti, încercând să apari curat în faţa ei? Dacă iubirea ei e mare va rezista adevărului. Nu-ţi clădi viaţa pe minciună. Mărturisirea unei fărădelegi presupune o forţă uriaşă, ea e soră cu nevinovăţia.”

Cuvinte simple, raţiuni mari. Pentru ce îi veneau atât de târziu în minte?

„M-am hotărât: mă predau!”

Această decizie îi fu uşurată de vestea pe care doamna Albu i-o aduse zilele următoare: domnişoara Zăvideanu a plecat la Viena să se arate unui medic de acolo care obţinuse în ultimul timp câteva vindecări miraculoase.

În dimineaţa aceea, Ilarie Magheru se trezi mai devreme. Îşi făcu toaleta îndelung, fără grabă, se bărbieri proaspăt, îşi pieptănă meticulos părul, după care îmbrăcă un costum nou de haine. Nodul de la cravată îi răpi zece minute până să-l potrivească aşa cum voia. Parcă, s-ar fi pregătit să meargă la o recepţie de gală. Când porni luă bastonul cu sine, deşi ziua, rareori obişnuia să-l folosească.

Doamna Albu care deretica în antreu se miră văzându-l aşa spilcuit şi îl întrebă unde se duce. Doctorul păru că n-a auzit-o. Trecu pe lângă ea ca un străin, coborî tacticos scările şi o apucă agale pe bulevard.

În dreptul bodegii Ciortus, Olarian îl salută de pe trotuarul celălalt. Magheru nu răspunse nici de astă dată. Privise totuşi într-acolo, fără să vadă. Profesorul înciudat oarecum, se întrebă în urmă-i:

„Ce-o fi cu doctorul ăsta? E supărat pe mine?”

Ilarie însă îşi vedea de drum fără să se sinchisească de nimeni, ca şi cum se afla singur pe lume. Tribunalul răsări falnic după colţul-străzii, cu coloane şi scări înalte. Era una dintre cele mai monumentale clădiri din oraş.

— Întotdeauna s-au înălţat palate slăbiciunilor omeneşti. Imo şi amoralităţii – tribunale şi închisori; spaimei de moarte – temple şi catedrale; egoismului – palate şi cazărmi… Virtuţii nu i-a rămas decât să se adăpostească în bordeie. Poate acolo se simte mai bine.

Urcă marea scară de la intrare, cu trepte nesfârşite. Se apropie de un om în uniformă. Îl întreabă încotro e cabinetul judecătorului Kaminski.

— Ba dreapta pe culoar, a treia uşă, îl lămuri acesta.

— Mda… făcu Ilarie grav, uitând să-mulţumească.

O luă într-acolo. Una, două… asta e! Pe o tăbliţă înfiptă în uşă scria: Cabinetul judecătorului de instrucţie.

— Aici!

Nu simţi nici cea mai uşoară tresărire, ca şi când îi dispăruse simţirea. Ciocăni rar, apăsat, de câteva ori. Dinăuntru se auzi o voce cunoscută:

— Intră.

Deschise uşa. Kaminski lucra la un birou, cu nasul vârât într-un maldăr de dosare.

— A, dumneata, dragă doctore? Cu ce ocazie pe la mine? Şi, ieşindu-i bucuros în cale, îi întinse mâna.

Ilarie se trase înapoi speriat, lăsând pe judecător cu mâna întinsă. Spuse grav:

— Iertaţi-mă, domnule judecător, nu pot să vă dau mâna.

— De ce? îl întrebă Kaminski mirat de asemenea comportare.

— Pentru că… e pătată…

— Nu înţeleg nimic. Ia loc, te rog şi spune-mi în ce fel e pătată?

— Îngăduiţi-mi să stau în picioare. Viu la dumneavoastră nu în calitate de prieten, ci de inculpat.

— Ce e aia? Inculpat? Asta-i bună?! Şi apoi, ce înseamnă limbajul acesta… şi pronumele de reverenţă… Te rog fii serios, doctore…

— Credeţi că pot glumi cu vocea asta?

Omul legii îl cercetă din ce în ce mai surprins. Într-adevăr chipul musafirului palid, aproape descompus, arăta o împietrire care urmează totdeauna marilor hotărâri.

Magheru, ca un fascinat, privind dincolo de judecător, grăi cu voce gravă, parcă din pământ:

— Eu am ucis pe Matei Zăvideanu…

— Ce? Cum? Aiurezi sau…?

Doctorul reluă, netulburat:

— Am ucis pe moşier şi i-am luat banii. Mă constitui prizonier în mâinile dumneavoastră…

Kaminski se uita ca prostit la omul din faţa lui. Avea aerul unui om căruia i s-a turnat, pe neaşteptate o găleată cu apă fiartă în cap. Ce-i cu