– şi, mai presus de toate, un corp capabil să iniţieze şi dornic să adopte îmbunătăţiri; dacă nu vrem ca birocraţia noastră să degenereze într-o „pedantocraţie“, atunci acest corp nu trebuie să acapareze toate ocupaţiile ce formează şi cultivă facultăţile cerute de cârmuirea oamenilor.

A determina punctul de la care începe răul, un rău redutabil pentru libertatea şi progresul uman, sau mai degrabă punctul de la care acest rău începe să prevaleze asupra binefacerilor ce decurg din folosirea colectivă a forţei societăţii, sub conducerea şefilor ei recunoscuţi, pentru înlăturarea obstacolelor ce stau în calea bunei sale stări, a asigura toate avantajele oferite de puterea şi inteligenţa centralizată care pot fi păstrate fără a sili o prea mare parte din activitatea generală să intre pe făgaşurile guvernamentale este una dintre cele mai complicate şi mai dificile chestiuni din arta cârmuirii. Ea este, în mare măsură, o chestiune de amănunt, în care trebuie avute în vedere nenumărate considerente diferite şi în care nu se poate fixa nici o regulă absolută. Cred însă că principiul practic care ne oferă siguranţă, idealul ce trebuie avut în vedere, etalonul pe baza căruia trebuie judecate toate reglementările destinate învingerii acestei dificultăţi pot fi exprimate prin aceste cuvinte: cea mai mare dispersare a puterii compatibilă cu eficienţa; dar şi cea mai mare centralizare posibilă a informaţiei, odată cu difuzarea ei de la centru. Astfel, în administraţia municipală ar trebui să existe, aşa cum se întâmplă în statele Noii Anglii, o foarte minuţioasă repartizare, între funcţionari diferiţi aleşi de localităţile respective, a tuturor chestiunilor care nu ar fi mai cu folos să rămână în grija celor direct interesaţi; dar, pe lângă aceasta, ar trebui să existe în fiecare sector al administrării problemelor locale o administraţie centrală, alcătuind un departament al cârmuirii generale. Organul acestei administraţii ar concentra, ca într-un focar, întreaga varietate de experienţă şi informaţie dedusă din activitatea acelei ramuri a afacerilor publice din toate unităţile locale, din toate activităţile similare desfăşurate în alte ţări, precum şi din principiile generale ale ştiinţei politice. Acest organ central ar trebui să aibă dreptul de a şti tot ce se face, datoria sa fiind îndeosebi aceea de a pune cunoştinţele acumulate în fiecare loc la dispoziţia celorlalţi. Eliberat de prejudecăţile mărunte şi vederile înguste ale unei singure unităţi locale prin poziţia sa înaltă şi prin sfera sa cuprinzătoare de observaţie, sfaturile sale ar avea, în mod firesc, multă autoritate; dar puterile sale efective, ca instituţie permanentă, ar trebui, gândesc eu, să fie limitate la dreptul de a constrânge funcţionarii locali să respecte legile instituite în vederea călăuzirii lor. În toate chestiunile cu privire la care nu există reguli generale, aceşti funcţionari trebuie lăsaţi să hotărască după judecata lor, rămânând răspunzători faţă de cei ce i-au ales. Pentru încălcarea regulilor, ei trebuie să fie răspunzători în faţa legii, regulile însele fiind stabilite de către puterea legislativă; autoritatea administrativă centrală nefăcând altceva decât să urmărească executarea lor, iar, dacă ele nu sunt transpuse corespunzător în viaţă, să apeleze, după caz, la tribunale, pentru aplicarea legii ori la alegători, pentru demiterea funcţionarilor care nu au aplicat-o conform spiritului ei. Cam aşa este, cel puţin conform concepţiei generale aflate la baza ei, supravegherea centrală pe care Comisia pentru legea săracilor este destinată să o exercite asupra administratorilor locali ai taxei pentru săraci din toată ţara. Orice puteri exercită Comisia dincolo de această limită ar fi corecte şi necesare într-un anume caz particular, în vederea eradicării unor obiceiuri înrădăcinate de administrare greşită în chestiuni ce afectează profund nu numai unităţile locale respective, ci întreaga comunitate; căci nici o unitate locală nu are dreptul moral de a se transforma, printr-o greşită administrare, într-un cuib al sărăciei, sărăcie care în mod necesar inundă şi alte unităţi locale, prejudiciind situaţia morală şi fizică a întregii colectivităţi muncitoare. Puterile de constrângere administrativă şi legiferare subordonatoare deţinute de Comisia pentru legea săracilor (dar care, datorită opiniei actuale asupra chestiunii, sunt foarte sporadic exercitate), deşi sunt perfect justificate atunci când este în joc un interes naţional de prim ordin, ar fi totuşi complet deplasate în cazul administrării unor interese pur locale. Un organ central de informare şi instruire pentru toate unităţile locale ar fi însă extrem de valoros în toate domeniile administraţiei. Câtă vreme este vorba de activităţi care nu împiedică, ci ajută şi stimulează exercitarea şi dezvoltarea individualităţii, nici un guvern nu poate fi acuzat că activează prea mult. Răul începe atunci când, în loc de a stimula activitatea şi puterile indivizilor şi organizaţiilor, el substituie activităţii lor propria sa activitate; când în loc de a informa, sfătui şi, la nevoie, condamna, el încătuşează acţiunile lor sau, poruncindu-le să stea deoparte, face el treaba în locul lor. Pe termen lung, valoarea unui stat este valoarea indivizilor ce-l compun; şi un stat care lasă pe planul al doilea interesul dezvoltării şi înălţării lor spirituale, preferându-i un grad mai mare de competenţă administrativă sau acel simulacru de competenţă pe care îl dă practica în chestiuni de amănunt; un stat care face din cetăţenii săi nişte pitici, pentru ca ei să fie instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în scopuri benefice – un asemenea stat va constata că nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici; şi că perfecţiunea maşinăriei, perfecţiune căreia el i-a sacrificat totul, nu va aduce până la urmă nici un folos, datorită lipsei de forţă vitală, forţă pe care a preferat s-o pună sub obroc, pentru ca Maşinăria să meargă mai lin.

Notă

32. Toate celelalte fiind egale (în lb. latină, în original). (N.t.)