John le Carre descarcă povești de dragoste .pdf 📖

JOHN LE CARRÉ

CASA RUSIA

CAPITOLUL 1

Pe o stradă largă din Moscova, la mai puţin de două sute de metri de Gara Leningrad, la ultimul etaj al unui hotel hidos, cu o arhitectură greoaie, construit pe vremea lui Stalin, în stilul cunoscut moscoviţilor ca „Imperiul de pe timpul Ciumei”, primul târg audio pentru predarea limbii engleze şi răspândirea culturii britanice, organizat de British Council, se apropia, chinuit, de sfârşit. Erau orele şaptesprezece şi jumătate şi o vreme schimbătoare de vară. Plouase cu găleata toată ziua, iar acum un soare înşelător îşi revărsa lumina în băltoace şi ridica aburi din trotuare. Trecătorii mai tineri purtau blugi şi adidaşi, dar cei mai în vârstă erau încă înfofoliţi în haine călduroase.

Sala închiriată de British Council nu era scumpă, dar nici prea potrivită acestei ocazii. O ştiam… Nu demult, aflându-mă la Moscova, într-o cu totul altă misiune, am urcat în vârful picioarelor impozanta scară goală şi, cu un paşaport diplomatic în buzunar, am stat câteva clipe în nesfârşita lumină crepusculară ce învăluie vechile săli de bal adormite… Cu stâlpii ei masivi, cafenii, şi oglinzile aurite, evoca mai curând ultimele ore ale unui pachebot pe cale să se scufunde, decât lansarea unui mare proiect. Pe plafon, ruşi rânjiţi, cu şepci proletare pe cap îl salutau pe Lenin cu pumnul ridicat. Vitalitatea lor contrasta inutil cu etajerele verzi scorojite, aliniate de-a lungul pereţilor, pe care erau expuse casete audio cu Winnie Ursuleţul şi Engleza informatică în trei ore, curs pentru avansaţi. Cabinele audio, din pânză de sac, de fabricaţie locală, lipsite de multe din calităţile promise, aveau ceva din tristeţea şezlongurilor de pe o plajă într-o zi de ploaie. Standurile expozanţilor, înghesuite la umbra unei galerii cu consolă, păreau o blasfemie tot atât de mare ca nişte chioşcuri de pariuri într-un lăcaş de închinăciune.

Totuşi, târgul, dacă se poate numi astfel, avusese loc. Oamenii veniseră, aşa cum fac moscoviţii, cu condiţia să aibă statutul şi documentele necesare care să satisfacă ochii nemiloşi ai băieţilor în haine de piele de la intrare. Din politeţe. Din curiozitate. Să stea de vorbă cu occidentalii. Sau pur şi simplu pentru că târgul există. Iar acum, în seara celei de-a cincea şi ultimei zile, era în plină desfăşurare cocteilul de adio ce-i reunea pe expozanţi şi pe vizitatori. O mână de membri ai nomenclaturii mărunte a birocraţiei culturale sovietice se adunaseră sub candelabru, femeile cu buclişoare ridicate în vârful capului şi cu rochii înflorate, croite pentru siluete mai suple, iar bărbaţii subţiaţi de costumele lucioase franţuzeşti, semn că aveau acces la magazine speciale de confecţii. Doar gazdele lor britanice, într-o deprimantă paletă de griuri, respectau monotonia austerităţii socialiste. Zarva creştea în timp ce o cohortă de institutoare purtând şorţuleţe ofereau invitaţilor sandviciuri vechi cu salam şi pahare cu vin alb călduţ. Un înalt diplomat britanic, care nu era chiar ambasadorul, strângea mâinile mai importante şi declara că este încântat.

Doar Niki Landau se ţinea departe de ceremonie. Aplecat deasupra mesei din standul său gol, totaliza valoarea ultimelor comenzi, verificând chitanţele cu borderourile de cheltuieli, întrucât maxima sa era să nu se ducă să petreacă înainte de a-şi încheia treburile din timpul zilei.

Cu colţul ochiului, observa vag silueta albastră şi nervoasă a acestei femei sovietice pe care o ignora în mod deliberat. „Necazuri în perspectivă, gândea el în timp ce lucra. De evitat.”

Atmosfera festivă nu-l prinsese pe Landau, oricât de petrecăreţ era el din fire. În primul rând, avea o aversiune de o viaţă faţă de oficialităţile britanice, de când tatăl său fusese trimis înapoi cu forţa în Polonia. De englezi în general, mi-a spus el mai târziu, nu voia să audă o vorbă urâtă. Era unul dintre ai lor, prin adopţie, şi se dovedea de neînduplecat în această veneraţie, ca orice convertit. Dar lingăii de la Foreign Office erau cu totul altceva. Cu cât îşi dădeau mai multe aere, cu cât se agitau şi se sclifoseau mai mult şi-şi ridicau la el sprâncenele lor tâmpe, cu atât mai mult îi ura şi îşi aducea aminte de tatăl său. În al doilea rând, dacă ar fi fost după el, din capul locului nici măcar n-ar fi venit la târg. Ar fi rămas bine mersi la căldurică la Brighton, cu noua şi drăguţa lui prietena, Lydia, într-un hotel drăguţ şi discret ştiut de el, unde îşi putea duce iubitele.

„Mai bine să ne rezervăm pentru târgul de carte de la Moscova din septembrie”, îi sfătuise el pe clienţii săi la sediul firmei aflat pe şoseaua secundară de vest. „Rusnacilor le place cartea, ştii, Bernard, piaţa audio îi sperie şi nu sunt încă pregătiţi pentru ea. Dacă tăbărâm la târgul de carte, dăm lovitura. Dacă dăm buzna la târgul audio, suntem morţi.”

Însă clienţii lui Landau erau tineri şi bogaţi, şi nu credeau în moarte.

— Niki, băiatule, începuse Bernard, venind în spatele lui şi punându-i mâna pe umăr, ceea ce lui Landau îi displăcea, în ziua de astăzi trebuie să fluturăm steagul. Suntem patrioţi, înţelegi, Niki? Ca şi tine. De aceea suntem o companie multinaţională. Iar cu glasnostul acesta, Uniunea Sovietică este Everestul pieţei de înregistrări. Şi tu ne vei duce în vârf, Niki. Pentru că, dacă nu o faci, vom găsi pe altcineva să o facă. Unul mai tânăr, auzi, Niki? Unul care să aibă energie şi clasă.

Energie, Niki mai avea încă. Dar de clasă, era primul care să o recunoască, mai bine să nu vorbim. Era o persoană amuzantă, dar ciudată, şi aşa îi plăcea să fie. Era un polonez mic de statură, înfigăreţ, ciudat şi mândru de el. Bătrânul Nik, ştrengarul reprezentanţilor pentru Europa de Est, capabil, se fălea el, să vândă poze porcoase unei mănăstiri georgiene de maici şi loţiune capilară unei chelii româneşti. Landau, micuţul atlet de budoar, care purta talonete pentru a-şi înălţa trupul slav la statura englezească atât de admirată de el şi costume şic care strigau: „Priviţi-mă!” „Când bătrânul Nik îşi pregăteşte standul, i-au asigurat colegii lui pe anchetatorii noştri neidentificabili, ţi se