Ideea nu părea să-l deranjeze. Dimpotrivă, părea să se bucure de justeţea ei. Mi-e teamă, aşa cum suntem toţi în meseria noastră, de oameni cu instincte bune. Dar am reuşit să simt şi eu ceva, prin procură, din pacea care-l domina. Părea să fi devenit de o toleranţă infinită.

— Va veni şi ea într-o zi, mi-a spus el contemplând portul. Mi-au promis că într-o zi va veni.

Nu imediat. La ora aleasă de ei, nu de Barley, dar va veni. Nu avea niciun dubiu. Poate că anul acesta, poate că următorul. Dar ceva înlăuntrul imensei burţi birocratice ruseşti se va mişca şi va da naştere unui şoricel de compasiune. Nu se îndoia de aceasta. Se va face pas cu pas, dar se va întâmpla. Îi promiseseră.

— Ei nu-şi încalcă promisiunile, mă asigură el, iar în faţa unei încrederi ca a lui ar fi fost indecent să-l contrazic.

Dar mai era ceva care mă oprea să dau glas scepticismului meu obişnuit. Hannah, din nou. Simţeam că mă ruga cu ardoare să-l las să trăiască în pace cu umanismul său, chiar dacă eu îl distrusesem pe-al ei. „Crezi că oamenii nu se schimbă niciodată pentru că tu nu o faci, îmi spusese ea cândva. Tu nu te simţi în securitate decât atunci când eşti dezamăgit.”

I-am propus să-l iau la masă în oraş, dar părea că nu m-a auzit. Stătea în picioare, lângă fereastra lată, uitându-se la luminile portului, în timp ce eu îi priveam spatele. Aceeaşi atitudine ca atunci când l-am interogat prima oară aici, la Lisabona.

Acelaşi braţ lung, care ţinea paharul ridicat. Aceeaşi atitudine avută pe Insulă, când Ned i-a spus că reuşise. Dar se ţinea mai drept. Vorbea oare cu mine din nou? Mi-am dat seama că da. Urmărea sosirea vasului lor de la Leningrad, spunea el. Urmărea cum cobora pasarela în grabă către el, cu copiii alături. El stătea cu unchiul Matvei la umbra unui pom, în parcul de sub geamul său, acolo unde stătuse cu Ned şi Walter, pe vremea când era încă un copil mare. O asculta pe Katia traducându-i poveştile eroice ale lui Matvei de pe vremea rezistenţei. Credea în toate speranţele pe care eu le îngropasem odată cu mine, când am ales bastionul sigur al neîncrederii infinite, şi nu căile primejdioase ale dragostei.

Am reuşit să-l conving să ieşim la cină şi a avut amabilitatea de a mă lăsa să plătesc. Dar n-am putut cumpăra nimic altceva de la el. N-a semnat nimic, n-a acceptat nimic, nu dorea nimic; n-a cedat la nimic. Nu datora nimic şi dorea fără mânie ca toţi cei rămaşi în viaţă să ne ducem la dracu’.

Dar era de un calm olimpian. Nicio stridenţă în atitudinea lui. Îmi respecta sentimentele, chiar dacă era prea bine-crescut ca să mă întrebe care erau acestea. Nu-i spusesem niciodată despre Hannah şi ştiam că nu voi putea face acest lucru nici acum, pentru că pe noul Barley l-ar fi scos din răbdări starea mea de neschimbare.

În rest, părea preocupat să-mi dăruiască povestea sa, ca să am şi eu ceva de dus acasă stăpânilor mei. M-a condus înapoi la apartamentul său, a insistat să mai bem un ultim păhărel şi m-a asigurat că nimic din ceea ce s-a întâmplat nu era din vina mea.

Vorbi. Pentru mine. Pentru el însuşi. Vorbea… vorbea. Mi-a spus povestea pe care am încercat să v-o prezint aici, atât din punctul lui de vedere, cât şi dintr-al nostru. Continuă să vorbească până se făcu ziuă şi, când am plecat, la orele cinci dimineaţa, se întrebă dacă n-ar fi bine să termine de zugrăvit peretele înainte de a se culca. Avea atâtea lucruri de pregătit, îmi explică el. Covoare. Perdele. Etajere de cărţi.

— Totul va fi bine, Harry, mă asigură el în timp ce mă conducea afară. Spune-le asta.

Spionajul înseamnă aşteptare.

{1} Palfrey – în engl. veche.

{2} Prima strofă din poemul Premiul Nobel de Boris Pasternak, traducere de Mircea Dinescu (n.tr.)

{3} Joc de cuvinte: igloo = iglu; loo = closet.