John le Carre descarcă top cărți gratis 2019 .pdf 📖

John le Carré

SPIONUL CARE A IEŞIT DIN JOC

Introducere

Spionul care a ieşit din joc, cea de-a treia carte a mea, mi-a schimbat viaţa şi mi-a pus la încercare aptitudinile. Până la publicarea ei scrisesem literalmente în secret, din interiorul zidurilor lumii secrete, sub un alt nume şi în lipsa unei atenţii serioase din partea criticilor. După ce această carte a ajuns în librării, s-au sfârşit definitiv zilele mele de linişte şi de evoluţie armonioasă, oricât de mult m-aş fi străduit să le recreez, făcând, de exemplu, o escapadă pe o insulă grecească împreună cu familia. De aceea, Spionul care a ieşit din joc este ultima carte din perioada inocenţei mele, şi, după ea, orice s-ar fi întâmplat, experimentele mele aveau cu siguranţă să se desfăşoare în public. Ani la rând nu avea să mai existe pentru industria de profil nimic de genul unei cărţi „mici“ de le Carré - o titulatură în acelaşi timp râvnită şi detestată de către orice autor care se respectă.

Am scris cartea în mare grabă, într-un interval de vreo cinci săptămâni. Am scris-o la primele ore ale dimineţii, în locuinţa mea din Königswinter, închiriată de Ambasada Britanică, în timpul meu liber la biroul de la ambasadă şi chiar şi la volanul maşinii mele în timp ce traversam Rinul cu feribotul sau când parcam uneori lângă uriaşul Mercedes blindat (sau era BMW?) al cancelarului Adenauer, în drumul său falnic spre serviciu. Produceam emoţie la Cancelarie când le povesteam ce ziar citea, iar secţia de presă a ambasadei se grăbea întotdeauna să deducă numele scriitorilor importanţi care ar fi putut influenţa gândirea marelui om, deşi eu am bănuiala că nu era vorba despre niciunul: trecuse de mult vremea când acesta ar fi putut fi influenţat. Uneori îi surprindeam privirea şi, din când în când, mi se părea chiar că-mi zâmbeşte, aşa cum stăteam în micuţa mea maşină Hillman Huskie, cu număr de înmatriculare diplomatic. Însă începuse deja să semene cu un bătrân şef de trib al pieilor roşii, iar expresiile chipului său nu aveau nimic în comun cu cele ale muritorilor obişnuiţi.

Bineînţeles, ceea ce mă pusese în mişcare era Zidul Berlinului: zburasem cu avionul de la Bonn ca să arunc o privire de îndată ce începuse ridicarea lui. M-am dus împreună cu un coleg de la ambasadă, şi, în timp ce ne holbam la feţele ca de nevăstuică ale micilor escroci cu creierele spălate care păzeau cel mai recent bastion al Kremlinului, mi-a spus să-mi şterg rânjetul de pe faţă. Nu-mi dădusem seama că rânjesc, aşa că trebuie să fi fost o grimasă din aceea languroasă care mă apucă în momente îngrozitor de serioase. Nu era cu siguranţă nimic de râs în ceea ce vedeam, iar în sinea mea nu simţeam decât dezgust şi groază, şi exact asta trebuia să simt: Zidul nu era altceva decât faţadă, precum şi simbolul perfect al monstruozităţii unei ideologii care o luase razna.

Uităm teroarea prea uşor. Acasă la mine, în Königswinter, muncitorii zugrăveau pereţii sufrageriei când am auzit veştile despre primele baricade. Ca nişte buni germani, şi-au spălat bidinelele fără o vorbă şi, ca nişte buni familişti, s-au dus acasă. Într-un conclav secret, la ambasadă s-au discutat planuri de evacuare. Dar unde pleci când lumea e pe cale să se sfârşească? La punctul de control Charlie, cum a ajuns foarte repede să fie cunoscut punctul de trecere Friedrichstrasse, tancuri americane şi din blocul sovietic stăteau faţă-n faţă de-a lungul unei fâşii de drum de vreo câteva zeci de metri, cu tunurile îndreptate unele către celelalte. Din când în când, îşi turau motoarele, care duduiau puternic, chipurile să le menţină calde şi pregătite să înainteze, dar, în realitate, era un joc psihologic, cum fac boxerii înainte de lupta cea mare. Undeva, dincolo de Zid, reţele întregi de agenţi secreţi britanici, americani şi francezi fuseseră surprinşi în afara jocului, moţăind. După ştiinţa mea, niciunul nu prevăzuse evenimentul, şi acum aveau să fie nevoiţi să-şi accepte eşecul. Oricum, probabil că mulţi dintre ei erau devotaţi altcuiva. Alţii aveau să devină ceea ce se cheamă agenţi rămaşi în spatele liniilor inamice, care, din acel moment, urmau să comunice prin intermediul staţiilor ascunse şi al altor metode convenite, cum ar fi mesajele scrise secrete, puse la punct doar pentru această eventualitate. Odată cu ridicarea Zidului, industria spionajului intra mai mult în clandestinitate, devenea mai plină de primejdii, mai problematică şi, cu siguranţă, mai supraaglomerată decât fusese vreodată. Nu pot decât să-mi închipui ce gândeau agenţii sovietici, aceia blocaţi în Germania de Vest. Desigur însă că nu erau de fapt blocaţi, ci pur şi simplu condamnaţi la o serie de inconveniente mai mari în administrarea vieţilor lor secrete.

Iar Zidul rămânea în picioare. Era consolidat şi din ce în ce mai înalt. Era apărat de zone minate, iar pământul din jur era atât de minuţios curăţat, încât ai fi putut descoperi urmele unui iepure. Din când în când, cineva escalada Zidul, forţa trecerea prin el sau săpa pe sub el, ori îşi făcea un planor şi zbura peste el. Există o întreagă şi lungă istorie cu poveşti despre acte de îndrăzneală nebună, şi toţi bărbaţii şi toate femeile acelea care reuşeau să evadeze reprezentau nişte eroi, poate pentru că erau aşa de puţini, dar în mod sigur pentru că erau atât de curajoşi. Citind ştirile de azi din Germania de Est, cei care îşi amintesc Zidul pot face o legătură directă între eroismul celor puţini şi apropiata eliberare a celor mulţi. Din acest punct de vedere, propaganda noastră occidentală era întru totul adevărată: regimul est-german era într-adevăr detestat de cei pe care îi conducea. Fugarii au fost avangarda a ceea ce este acum o măreaţă armată populară, şi aproape toate acuzaţiile îndreptate împotriva baronilor corupţi din conducerea est-germană se dovedesc a fi fost justificate. Ceea ce face, probabil, ca romanul meu să fie cu atât mai înfricoşător.

Ce m-a determinat să-l scriu? De unde a apărut ideea? Ei bine,