la o atât de mare depărtare în timp, aproape orice răspuns ar fi, pesemne, tendenţios. Ştiu că, în viaţa profesională, eram profund nefericit şi că sufeream, trăind stări extreme de singurătate şi de confuzie în ceea ce privea viaţa mea personală. E posibil ca o parte din acea singurătate şi acea amărăciune să-şi fi găsit loc în personajul Alec Leamas. Ştiu că voiam să fiu îndrăgostit şi că propriu-mi trecut şi caracterul meu introvertit făceau acest lucru imposibil. Aşa că, poate sârma ghimpată şi maşinaţiunile complotului au compensat alte obstacole care stăteau între mine şi libertate. Fusesem sărac prea multă vreme, beam mult, începusem să mă îndoiesc cât se poate de profund că luasem o hotărâre înţeleaptă în ceea ce priveşte alegerea profesiunii. Procesul firesc al integrării într-o instituţie, apoi lupta în tentativa de a scăpa de ea, toate acestea îmi dominau relaţia maritală şi pe cea cu munca mea. A te holba la Zid era ca şi când te-ai fi holbat la frustrarea însăşi, şi asta îmi provoca o mânie care se regăseşte în carte. În interviurile din vremea aceea, sunt sigur că nu am amintit nimic din toate astea. Poate că eram încă spion într-o prea mare măsură sau poate nu mă cunoşteam suficient de bine pentru a înţelege că, spunând o poveste ingenioasă, făceam un soi de ordine amară în propriul meu haos.

Cu siguranţă, n-am mai scris din nou aşa niciodată, şi, un timp, singurul lucru inteligent pe care-l puteai spune despre mine era că sunt genul de scriitor cu o singură carte, că Spionul care a ieşit din joc era o baftă grozavă, iar toate celelalte erau nimicuri. Cartea care i-a urmat - The Looking Glass War -, mult mai aproape de realitatea şi de durerea pe care le trăisem, a fost respinsă de criticii britanici ca fiind plictisitoare şi nerealistă. Şi poate că aşa şi era, căci nu-mi amintesc nici măcar un singur glas amabil printre britanici.

Dar aplauzele pentru Spionul… fuseseră atât de puternice, încât oricât mă puteam ascunde în spatele lor, şi ştiam asta. Căsnicia mea s-a destrămat, am trecut prin majoritatea simptomelor asemănătoare sevrajului, pe care faima le inoculează în mintea scriitorilor, chiar dacă ei pretind că nu e aşa. Mi-am găsit o nouă soţie înţeleaptă şi m-am adunat. La urma urmelor, supravieţuisem. Nu mai aveam scuze ca să nu scriu cât puteam de bine, să nu-mi exploatez talentul până la limită, şi să văd ce se află sau ce nu se află dincolo de el.

Dar bineînţeles că n-o să uit niciodată vremea când un gest dezgustător al istoriei a coincis cu un mecanism disperat dinlăuntrul meu, dând la iveală, în şase săptămâni, cartea care mi-a schimbat viaţa.

JOHN LE CARRE

Capitolul 1

Punctul de control

 

Americanul îi întinse încă o ceaşcă de cafea lui Leamas şi spuse:

— De ce nu vă duceţi înapoi să vă culcaţi? Vă dăm noi un telefon dacă apare.

Leamas nu răspunse nimic, ci doar scruta strada pustie pe fereastra punctului de control.

— Nu puteţi să aşteptaţi la nesfârşit, domnule. Poate o să vină altă dată. Putem cere ca poliţia germană să ia legătura cu Agenţia: puteţi să vă întoarceţi aici în douăzeci de minute.

— Nu, replică Leamas, e aproape întuneric.

— Dar nu puteţi să aşteptaţi la nesfârşit; a întârziat nouă ore faţă de momentul stabilit.

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Ai fost foarte bun, adăugă Leamas. O să-i spun lui Kramer că ai fost al naibii de bun.

— Dar cât o să mai aşteptaţi?

— Până vine.

Leamas se îndreptă spre fereastra de observaţie şi rămase în picioare între cei doi poliţişti nemişcaţi. Binoclurile lor erau aţintite asupra punctului de control din partea estică.

— Aşteaptă să se facă întuneric, murmură Leamas, ştiu sigur.

— Dimineaţă aţi spus că o să vină cu muncitorii.

Leamas se întoarse spre el.

— Agenţii nu sunt avioane. Nu au orare. E deconspirat, e fugar, e înspăimântat. Acum, în momentul ăsta, Mundt e pe urmele lui. Nu are decât o singura şansă. Să-l lăsăm să-şi aleagă singur momentul.

Bărbatul mai tânăr ezită, voia să plece şi nu găsea prilejul.

Sună o sonerie în interiorul gheretei. Aşteptară, brusc în alertă. Un poliţist spuse în germană:

— Opel Rekord negru, cu numere de înregistrare din vest.

— Nu vede aşa departe în lumina amurgului, face doar presupuneri, şopti americanul, adăugând: Cum de-a ştiut Mundt?

— Taci, îi porunci Leamas de la fereastră.

Unul dintre poliţişti ieşi din gheretă şi se duse spre amplasamentul din saci cu nisip, la doar câţiva paşi de linia albă de demarcaţie care tăia strada precum linia de fund a unui teren de tenis. Celălalt aşteptă până când tovarăşul lui se ghemui în spatele telescopului din amplasament, apoi lăsă binoclul, luă cascheta neagră din cuierul de lângă uşă şi şi-o aşeză cu grijă pe cap. Undeva, la înălţime, deasupra punctului de control, lumina reflectoarelor se trezi la viaţă, proiectând fascicule de lumină ca la teatru pe drumul care se întindea în faţa lor.

Poliţistul îşi începu comentariul. Leamas îl ştia pe dinafară.

— Maşina opreşte la primul control. Doar un singur ocupant, femeie. Escortată la ghereta Poliţiei pentru controlul documentelor.

Aşteptară în tăcere.

— Ce spune? întrebă americanul.

Leamas nu răspunse. Luă un binoclu şi scrută punctul de control est-german.

— Controlul documentelor încheiat. Urmează al doilea control.

— Domnule Leamas, ăsta e omul dumneavoastră? insistă americanul. Ar trebui să sun la Agenţie.

— Aşteaptă!

— Unde-i maşina acum? Ce face?

— Controlul valutar, vama, răspunse scurt şi tăios Leamas.

Leamas studie maşina. Lângă portiera şoferului erau doi Vopo{1}, unul vorbea, celălalt stătea deoparte, aşteptând. Un al treilea se tot învârtea fără grabă în jurul maşinii. Se opri lângă portbagaj, apoi se întoarse la şofer. Voia cheia. Deschise portbagajul, se uită înăuntru, îl închise, dădu cheia înapoi şi făcu vreo treizeci de metri pe drumul pe care, la jumătatea distanţei dintre cele două puncte de control inamice, stătea drepţi o santinelă est-germană singuratică, o siluetă bondoacă în cizme şi cu pantaloni largi, ca nişte burlane. Cei doi stăteau unul lângă altul, vorbind stânjeniţi în lumina reflectoarelor.

Cu un gest grăbit şi neglijent, făcură semn că maşina poate pleca. Aceasta ajunse lângă cele două santinele aflate la mijlocul drumului şi se opri