din nou. Santinelele se învârtiră în jurul maşinii, se îndepărtară, vorbiră iar între ele; în cele din urmă, aproape împotriva voinţei lor, o lăsară să-şi continue drumul spre sectorul vestic, peste linia de demarcaţie.

— Aşteptaţi un bărbat, domnule Leamas? întrebă americanul.

— Da, un bărbat.

Ridicându-şi gulerul hainei scurte, Leamas ieşi în vântul îngheţat de octombrie. Îi reveni în minte mulţimea de afară. Acolo, în interiorul gheretei, uitai de figurile acelea nedumerite. Oamenii se schimbă, dar expresiile lor rămân aceleaşi. Era asemenea mulţimii neajutorate care se strânge la un accident de maşină, când nimeni nu ştie cum s-a întâmplat sau dacă trebuie cumva să mişte victima. În lumina reflectoarelor se vedea ridicându-se fum sau praf, un văl mişcător, dar constant, între marginile luminii.

Leamas se îndreptă spre maşină şi i se adresă femeii:

— Unde este?

— Au venit după el şi a fugit. A luat bicicleta. De mine nu puteau şti.

— Unde s-a dus?

— Aveam o cameră lângă Brandenburg, deasupra unei cârciumi. Acolo ţinea câte ceva, bani, acte. Bănuiesc că s-o fi dus acolo. O să vină pe urmă.

— În seara asta?

— A zis că vine în seara asta. Toţi ceilalţi au fost prinşi - Paul, Viereck, Ländser, Salomon. Nu are mult timp.

în tăcere, Leamas o ţintui cu privirea preţ de o clipă.

— Şi Ländser?

— Aseară.

Lângă Leamas stătea un poliţist.

— Trebuie să plecaţi de aici, le porunci acesta. E interzis să blocaţi punctul de trecere.

Leamas se întoarse pe jumătate.

— Du-te dracului, se răsti el.

Neamţul încremeni, dar femeia interveni:

— Urcă! O să ne ducem până la colţ.

Leamas urcă în maşină alături de ea şi porniră încet spre o stradă laterală.

— Nu ştiam că ai maşină, observă el.

— E a soţului meu, răspunse ea cu indiferenţă. Karl nu ţi-a pomenit niciodată despre faptul că sunt măritată, nu?

Leamas nu răspunse.

— Eu şi soţul meu lucrăm la o firmă de optică. Ne-au permis să facem afaceri. Karl nu ţi-a spus decât numele meu de fată. Nu voia să am de-a face cu… tine.

Leamas scoase o cheie din buzunar.

— Probabil că o să vrei să stai undeva, spuse cu o voce care suna apatică. Pe Albrecht-Dürer-Strasse, lângă Muzeu, e un apartament. Numărul 28A. Găseşti acolo tot ce vrei. O să-ţi telefonez când vine.

— Stau aici, cu tine.

— Nu rămân aici. Du-te la apartament! O să te sun. N-are niciun rost să aştepţi acum.

— Dar vine aici, la punctul ăsta de trecere.

Leamas o privi surprins.

— Ţi-a spus el asta?

— Da. Îl ştie pe unul dintre Vopo, fiul proprietarului apartamentului. Asta ar putea să-i fie de ajutor. De aceea a ales ruta asta.

— Şi ţi-a spus ţie lucrul ăsta?

— Are încredere în mine. Mi-a spus totul.

— Dumnezeule!

Îi dădu cheia şi se înapoie din frigul de afară în ghereta de la punctul de control. Poliţiştii mormăiau între ei când intră; tipul mai masiv îi întoarse spatele ostentativ.

— Îmi pare rău, se scuză Leamas. Îmi pare rău că am ţipat.

Deschise o servietă ponosită şi scotoci în ea până găsi ceea ce căuta: o sticlă de whisky plină pe jumătate. Tipul mai în vârstă o acceptă cu o mişcare din cap, turnă în fiecare cană până la jumătate şi apoi completă cu cafea neagră.

— Unde s-a dus americanul? întrebă Leamas.

— Cine?

— Băiatul de la CIA. Cel care era cu mine.

— Ora de culcare, replică cel mai vârstnic şi râseră toţi.

Leamas lăsă cana jos şi zise:

— Care sunt regulile voastre ca să deschideţi focul pentru a acoperi pe cineva care vine încoace? Un fugar.

— Nu putem să tragem pentru a acoperi pe cineva decât dacă Vopo trag spre sectorul nostru.

— Asta înseamnă că nu puteţi trage până când individul nu trece de graniţă?

Tipul mai în vârstă afirmă:

— Nu putem să deschidem foc de acoperire, domnule…

— Thomas, replică Leamas. Thomas.

Îşi strânseră mâinile, cei doi poliţişti rostindu-şi şi ei numele.

— Nu putem să tragem pentru a acoperi pe cineva. Ăsta-i adevărul. Ni se spune că asta ar însemna război.

— Prostii, ripostă poliţistul cel tânăr, căruia whisky-ul îi dădea curaj. Dacă n-ar fi fost aliaţii aici, Zidul ar fi dispărut până acum.

— Şi Berlinul la fel, mormăi tipul mai în vârstă.

— Un om al meu vine în seara asta, rosti Leamas brusc.

— Aici? La punctul ăsta de control?

— Merită din plin să-l scoatem de acolo. Oamenii lui Mundt sunt pe urmele lui.

— Mai sunt locuri pe unde se poate escalada Zidul, observă poliţistul mai tânăr.

— Nu e genul ăla. O să încerce să meargă la noroc; are acte, dacă actele mai sunt încă valabile. Are bicicletă.

În ghereta de la punctul de control nu era decât o singură lumină, o veioză cu abajur verde, dar strălucirea reflectoarelor umplea încăperea, ca o lună artificială. Se lăsase întunericul şi, odată cu el, liniştea. Vorbeau ca şi când le-ar fi fost teamă să nu fie auziţi. Leamas se duse la fereastră, aşteptând; în faţa lui, drumul, iar de-o parte şi de alta, Zidul, o privelişte murdară şi urâtă de structuri masive din beton şi de linii de sârmă ghimpată, scăldat într-o lumină galbenă chioară, semănând cu decorul de fundal al unui lagăr de concentrare. La est şi la vest de Zid se întindea partea nerefăcută a Berlinului, o lume pe jumătate în ruină, creionată bidimensional, rămăşiţă a războiului.

„Lua-o-ar naiba pe femeia aia, îşi spuse Leamas, şi pe prostul de Karl care a minţit în legătură cu ea.“ Minţise prin omisiune, aşa cum fac toţi agenţii din lume. Îi înveţi să înşele, să-şi acopere urmele, iar ei te înşală şi pe tine. O adusese doar o dată, după cina aia din Schürzstrasse, anul trecut. Karl tocmai dăduse marea lovitură şi Control voise să-l întâlnească. Control apărea mereu când era vorba de succese. Cinaseră împreună - Leamas, Control şi Karl. Lui Karl îi plăcea la nebunie genul ăsta de lucruri. Apăruse cu un aer de puşti de la şcoala de duminică, scrobit şi strălucitor, scoţându-şi pălăria plin de respect. Control îi strânsese mâna timp de cinci minute şi-i spusese:

— Vreau să ştii cât suntem de mulţumiţi, Karl, al naibii de mulţumiţi!

Leamas urmărise scena şi reflectase în sinea lui: „Asta o să ne coste încă vreo două sute pe an“. După ce terminaseră de mâncat, Control le strânsese din nou mâinile cu putere, dăduse din cap cu înţeles şi, lăsându-i să creadă că trebuie să plece şi să-şi rişte viaţa altundeva, se întorsese la maşina sa