cu şofer. Pe urmă Karl râsese, şi râsese şi Leamas cu el, apoi terminaseră şampania şi încă mai râdeau de Control. După aceea se duseseră la Alter Fass, Karl insistase să meargă, şi acolo îi aştepta Elvira, o blondă de patruzeci de ani, dură ca stânca.

— Ăsta e secretul meu cel mai bine păstrat, Alec, îi mărturisise Karl, iar Leamas se înfuriase. După asta se certaseră.

— Cât ştie? Cine e? Cum ai cunoscut-o?

Karl se îmbufnase şi refuzase să răspundă. Pe urmă, situaţia se înrăutăţise. Leamas încercase să schimbe rutina, locurile de întâlnire şi parolele, dar lui Karl nu îi plăcuse. Ştia ce se ascunde în spatele acestui lucru şi nu-i plăcea.

— Dacă n-ai încredere în ea, oricum e prea târziu, replicase el, iar Leamas a înregistrat ideea şi şi-a ţinut gura.

Dar pe urmă acţionase cu prudenţă, îi spusese lui Karl mult mai puţin, se folosise de mai multe trucuri din tehnica spionajului. Şi acum ea era aici, afară, în maşină, ştiind totul, cunoscând întreaga reţea, casa conspirativă, totul; iar Leamas se jură, nu pentru prima oară, să nu se mai încreadă niciodată într-un agent.

Se îndreptă spre telefon şi formă numărul lui de acasă. Frau Martha răspunse.

— O să avem musafiri în Dürer-Strasse, o anunţă el, un bărbat şi o femeie.

— Căsătoriţi? întrebă Martha.

— Oarecum, replică Leamas, iar ea izbucni în râsul acela înfricoşător.

În timp ce punea receptorul în furcă, unul dintre poliţişti se întoarse spre el.

— Herr Thomas! Repede!

Leamas se îndreptă spre fereastra de observaţie.

— Un bărbat, Herr Thomas, şopti poliţistul mai tânăr, pe bicicletă.

Leamas luă binoclul.

Era Karl, silueta era inconfundabilă chiar şi de la distanţa aceea, înfofolit într-un impermeabil militar vechi, împingând bicicleta. „A reuşit, îşi zise Leamas, trebuie să fi reuşit, a trecut de controlul documentelor, mai are de trecut doar prin controlul valutar şi prin vamă.“ Leamas îl urmări pe Karl cum îşi sprijină bicicleta de balustradă, apoi cum se îndreaptă calm spre ghereta vămii. „Nu exagera“, spuse el în gând. În cele din urmă, Karl ieşi, îi făcu vesel cu mâna tipului de la barieră, şi stâlpul alb cu roşu ţâşni, ridicându-se încet. Terminase, venea spre ei, reuşise. Doar cei doi Vopo din mijlocul drumului, linia de demarcaţie şi apoi, gata, era în zona de siguranţă.

În acel moment, Karl păru să audă un zgomot, să simtă pericolul, se uită peste umăr, începu să pedaleze cu înverşunare, aplecându-se mult peste ghidon. Mai era santinela singuratică de pe pod, care se întorsese şi-l urmărea cu privirea pe Karl. Apoi, complet pe neaşteptate, reflectoarele se aprinseră, albe şi strălucitoare, prinzându-l pe Karl în lumina lor şi ţintuindu-l ca pe un iepure în lumina farurilor. Se auzi sunetul tânguitor, ca de fierăstrău, al unei sirene şi apoi ordine strigate cu mânie. În faţa lui Leamas, cei doi poliţişti se lăsară în genunchi, scrutând împrejurimile printre sacii cu nisip care-i protejau; cu gesturi scurte şi îndemânatice, îşi puseră rapid încărcătoarele în armele automate.

Santinela est-germană trase, cu mare grijă, departe de ei, în propriul sector. Primul glonţ păru să-l arunce pe Karl înainte, al doilea să-l tragă înapoi. Într-un fel sau altul încă se mai mişca, era încă pe bicicletă, şi trecu pe lângă santinelă, care continua să tragă în el. Apoi se prăbuşi, rostogolindu-se la pământ, şi auziră foarte limpede zgomotul bicicletei care cădea. Leamas spera din tot sufletul că murise.

Capitolul 2

Cambridge Circus{2}

 

Urmări cu privirea cum pista de la Tempelhof se scufundă sub el, rămânând undeva, în urmă. Leamas nu era genul care să se piardă în reflecţii, şi niciunul înclinat spre filosofie. Ştia că e terminat - era un fapt cu care de-acum înainte era nevoit să trăiască, aşa cum trebuie să trăieşti cu ideea că ai cancer sau că eşti la închisoare. Ştia că nu există niciun fel de pregătire care să fi putut acoperi prăpastia dintre atunci şi acum. Privea eşecul aşa cum, într-o bună zi, avea să privească moartea, cu resentimentul cinic şi curajul singuraticului. Rezistase mai mult decât majoritatea; şi acum era înfrânt. Se spune că un câine trăieşte atât timp cât are dinţi; metaforic vorbind, dinţii lui Leamas fuseseră scoşi, şi Mundt fusese cel care îi scosese.

Cu zece ani în urmă, ar fi putut alege cealaltă cale - existau slujbe de funcţionar în clădirea aceea guvernamentală anonimă din Cambridge Circus, iar Leamas ar fi putut să accepte una dintre ele şi să o păstreze până la Dumnezeu ştie ce vârstă; dar Leamas nu era croit aşa. Să te aştepţi ca Leamas să părăsească activitatea operativă pentru chestiile alea teoretice tendenţioase, care ţineau de interesele ascunse şi pur egoiste din Whitehall{3}, era ca şi cum ai fi cerut unui jocheu să devină contabil. Rămăsese la Berlin, conştient că Serviciul Cadre hotărâse ca dosarul lui să fie revizuit la sfârşitul fiecărui an - îndărătnic, refractar, dispreţuind instrucţiunile, spunându-şi că o să apară ceva. Munca de agent secret are o lege morală - este justificată de rezultate. Chiar şi sofistica din Whitehall cocheta cu această lege, iar Leamas obţinuse rezultate. Până la venirea lui Mundt.

Era ciudat cât de iute înţelesese Leamas că Mundt era piaza rea.

Hans-Dieter Mundt, născut cu patruzeci şi doi de ani în urmă la Leipzig. Leamas îi cunoştea dosarul, îi era familiară fotografia din interiorul coperţilor; chipul dur, inexpresiv de sub părul blond; ştia pe dinafară povestea accederii lui la putere ca numărul doi în Abteilung{4}, şi ca şef eficient al Departamentului operaţional. Mundt era detestat chiar în cadrul propriului departament. Leamas ştia acest lucru, dovedit de altfel de cei care dezertau, şi de către Riemeck, care, în calitate de membru al Comitetului Executiv al SED{5}, lua parte la şedinţele Comitetului de Securitate împreună cu Mundt, şi îi era groază de el. Întocmai după cum se dovedise ulterior, pentru că Mundt îl ucisese.

Până în 1959, Mundt fusese un mărunt funcţionar în Abteilung, şi opera la Londra, sub acoperirea Misiunii Est-Germane a Oţelului. S-a întors în grabă în Germania, după ce şi-a omorât doi dintre propriii agenţi numai ca să-şi salveze pielea,