şi nu s-a mai auzit nimic de el mai bine de un an. Cu totul pe neaşteptate, a reapărut la Centrul Abteilung din Leipzig ca şef al Departamentului de logistică, sarcina sa fiind să aloce bani, echipament şi personal pentru misiuni speciale. La sfârşitul acelui an a survenit lupta acerbă pentru putere în Abteilung. A fost redus drastic numărul ofiţerilor sovietici de legătură, ca şi influenţa acestora, mulţi din vechea gardă au fost concediaţi pe motive ideologice şi s-au ridicat trei oameni: Fiedler, ca şef al Contraspionajului, Jahn a preluat de la Mundt atribuţiile de şef al Departamentului de logistică, iar Mundt însuşi a luat cireaşa de pe tort - director adjunct la Departamentul operaţional, la vârsta de patruzeci şi unu de ani. Atunci s-a schimbat stilul de lucru. Primul agent pe care l-a pierdut Leamas a fost o fată. Era doar o verigă nesemnificativă în reţea; era folosită pentru misiuni de curierat. Au împuşcat-o mortal în plină stradă, când ieşea de la cinema, în Berlinul de Vest. Poliţia nu l-a găsit niciodată pe ucigaş, iar Leamas a fost înclinat la început să nu considere incidentul ca având legătură cu activitatea ei. O lună mai târziu, un hamal din gara din Dresda, agent din reţeaua lui Peter Guillam la care se renunţase, a fost găsit mort şi mutilat lângă o şină de cale ferată. Leamas ştia că nu mai este o coincidenţă. Curând după aceea, doi membri ai unei alte reţele aflate sub controlul lui Leamas au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, după o judecată sumară. Şi a continuat tot aşa: implacabil şi fără remuşcări.

Iar acum îl aveau pe Karl, iar Leamas părăsea Berlinul aşa cum venise - fără să aibă nici măcar un agent de doi bani. Mundt câştigase.

Leamas era un tip scund, cu păr cenuşiu-închis tuns scurt, şi cu alura unui înotător. Era foarte puternic. Forţa aceasta era vizibilă în muşchii spatelui şi-ai gâtului, în umerii vânjoşi, precum şi în forma butucănoasă a mâinilor şi a degetelor.

Era foarte practic în ce priveşte îmbrăcămintea, ca de altfel în ce priveşte majoritatea lucrurilor, chiar şi ochelarii pe care îi purta din când în când aveau rame de metal. Cele mai multe dintre costumele sale erau din fibre sintetice şi niciunul nu avea vestă. Prefera cămăşile în stil american, cu nasturi la capetele gulerului, şi pantofi de antilopă, cu tălpi de cauciuc.

Avea un chip plăcut, musculos, şi o gură încăpăţânată, cu buze subţiri. Ochii erau căprui şi mici; irlandez, după unii. Era greu să-l plasezi într-o categorie pe Leamas. Dacă ar fi intrat într-un club londonez, portarul nu l-ar fi confundat în mod sigur cu un membru; într-un bar de noapte din Berlin îi dădeau de obicei masa cea mai bună. Părea un tip care poate provoca scandal, un tip care îşi drămuia cu grijă banii, un tip care nu era chiar un gentleman.

Stewardesa îl găsea interesant. Bănuia că e nordic, ceea ce ar fi putut fi, şi bogat, ceea ce nu era. Îi dădea cincizeci de ani, ceea ce era destul de aproape de adevăr. Bănuia că e neînsurat, ceea ce era pe jumătate adevărat. Cândva, cu mult timp în urmă, avusese loc un divorţ; undeva erau şi nişte copii, acum adolescenţi, care îşi primeau pensiile alimentare de la o bancă privată destul de ciudată din City.

— Dacă mai doriţi un whisky, ar fi bine să vă grăbiţi. Aterizăm pe aeroportul din Londra în douăzeci de minute, îl anunţă stewardesa.

— Nu mai vreau.

N-o privi; se uita pe geam la câmpurile verzi-cenuşii din Kent.

*

*      *

Fawley îl aştepta la aeroport şi îl duse cu maşina la Londra.

— Control e destul de supărat în legătură cu Karl, zise el, privindu-l pieziş pe Leamas.

Leamas încuviinţă din cap.

— Cum s-a întâmplat? întrebă Fawley.

— A fost împuşcat. Mundt i-a venit de hac.

— E mort?

— Aş zice că da, de-acum. Ar fi mai bine să fi murit. Aproape reuşise. N-ar fi trebuit să se grăbească, nu puteau fi siguri. Cei din Abteilung au ajuns la punctul de control imediat după ce fusese lăsat să treacă. Au dat drumul la sirenă, iar un Vopo l-a împuşcat cu câţiva metri înainte de a ajunge la linia de demarcaţie. S-a mai mişcat o clipă după ce a căzut, apoi nu s-a mai clintit.

— Bietul amărât!

— Chiar aşa, aprobă Leamas.

Lui Fawley nu-i plăcea Leamas, iar dacă Leamas ştia, nu-i păsa. Fawley era un obişnuit al cluburilor şi purta cravate tipice, perora despre talentele sale sportive şi îşi aroga o oarecare însemnătate în corespondenţa oficială. Îl considera suspect pe Leamas, iar Leamas îl considera un prost.

— La ce serviciu eşti? întrebă Leamas.

— La Cadre.

— Îţi place?

— E fascinant.

— Eu ce fac acum? Mă retrag?

— Mai bine să-ţi spună Control, bătrâne.

— Tu ştii?

— Bineînţeles!

— Atunci de ce dracu’ nu-mi spui?

— Regret, bătrâne, replică Fawley, iar Leamas fu deodată cât pe ce să-şi piardă cumpătul.

Apoi se gândi că probabil Fawley minte oricum.

— Bine, dar sper că n-ai nimic împotrivă să-mi spui un lucru. Trebuie să-mi caut un apartament în Londra?

— Nu, nu cred, bătrâne, răspunse Fawley, scărpinându-se după ureche.

— Nu? Slavă Domnului!

Parcară lângă Cambridge Circus, la un parcometru, şi intrară împreună în hol.

— N-ai legitimaţie de acces, nu? Ar fi bine să completezi hârtiuţa asta, bătrâne.

— De când avem noi legitimaţii de acces? McCall mă cunoaşte, la fel de bine ca pe maică-sa.

— E doar o formalitate nouă. Centrul se măreşte, să ştii.

Leamas nu spuse nimic, făcu un semn din cap spre McCall, apoi intră în lift fără legitimaţie.

*

*      *

Control îi strânse mâna cu multă grijă, ca şi cum ar fi fost doctor şi i-ar fi pipăit oasele.

— Cred că eşti groaznic de obosit, rosti pe un ton de scuză. Te rog, ia loc. Aceeaşi voce monotonă, afectată, hârâită.

Leamas se aşeză pe un scaun, cu faţa spre un şemineu electric, verde-oliv, pe care se găsea, în echilibru, un vas cu apă.

— Ţi se pare că e frig? întrebă Control.

Era aplecat deasupra focului, frecându-şi mâinile. Pe sub sacoul negru purta un pulover, unul maro cam jerpelit. Leamas şi-o amintea pe soţia lui Control, o femeie micuţă, prostuţă, pe care o chema Mandy, şi care părea să creadă că soţul ei face parte din Consiliul de Conducere