— Problema e că aerul este atât de uscat, continuă Control, învingi frigul şi atmosfera devine uscată. La fel de periculos. Se duse la birou şi apăsă pe un buton. O să încercăm să facem rost de nişte cafea, adăugă el. Ginnie lipseşte, asta-i problema. Mi-au trimis o fată nouă. Chiar e păcat.

Era mai scund decât şi-l amintea Leamas; altminteri, exact la fel. Aceeaşi detaşare afectată, aceeaşi îngâmfare plină de preţiozitate; aceeaşi groază de curent; curtenitor, după o formulă care nu se potrivea deloc cu experienţa lui Leamas. Acelaşi zâmbet languros, aceeaşi sfială elaborată, acelaşi devotament conciliant faţă de un cod al bunelor maniere pe care pretindea că-l găseşte ridicol. Aceeaşi banalitate.

Aduse un pachet de ţigări de pe birou şi-i întinse una lui Leamas.

— O să vezi că astea sunt mai scumpe, zise el, iar Leamas încuviinţă docil din cap.

Strecurând ţigările în buzunar, Control se aşeză. O vreme se aşternu liniştea; în cele din urmă, Leamas spuse:

— Riemeck e mort.

— Da, aşa e, replică Control ca şi când Leamas ar fi făcut o remarcă inteligentă. Mare păcat. Mare… Presupun că fata - Elvira - a vorbit?

— Aşa bănuiesc.

Leamas nu intenţiona să-l întrebe de unde ştia de Elvira.

— Şi Mundt a pus să fie împuşcat, adăugă Control.

— Da.

Control se ridică şi se învârti prin încăpere căutând o scrumieră. Găsi una şi o aşeză cu stângăcie pe podea, între cele două scaune.

— Cum te-ai simţit? Vreau să zic, când Riemeck a fost împuşcat? Ai văzut cum s-a întâmplat, nu?

Leamas ridică din umeri.

— M-am enervat al naibii de tare, răspunse el.

Control întoarse capul într-o parte şi închise ochii pe jumătate.

— Sunt sigur că a fost mai mult de-atât. Ai fost supărat, nu? Ar fi o chestie mai mult decât normală.

— Am fost supărat. Cine n-ar fi?

— Îţi plăcea Riemeck - ca om?

— Cred că da, mărturisi Leamas neputincios, apoi adăugă: Nu prea are rost să intrăm în amănunte.

— Cum ţi-ai petrecut noaptea, ce-a mai rămas din ea, după ce Riemeck a fost împuşcat?

— Ia ascultă, ce-i chestia asta? Unde baţi? întrebă Leamas înfuriat.

— Riemeck a fost ultimul, cugetă Control, ultimul dintr-o serie de morţi. Dacă nu mă înşală memoria, a început cu fata, cea împuşcată în faţa cinematografului, în Wedding. Pe urmă a fost tipul din Dresda şi arestările de la Jena. Ca în povestea cu cei zece negri mititei. Acum Paul, Viereck şi Ländser - toţi morţi. Şi, în final, Riemeck.

Zâmbi dezaprobator. E o rată cam mare a pierderilor. Mă întrebam dacă nu ţi-a ajuns.

— Dacă nu mi-a ajuns? Ce vrei să spui?

— Mă întrebam dacă nu eşti obosit. Epuizat.

Urmă o tăcere lungă.

— Depinde de tine, răspunse Leamas în cele din urmă.

— Trebuie să trăim fără compasiune, nu? Desigur, asta e imposibil. Ne prefacem unii faţă de alţii, mă refer la duritatea asta a noastră, dar, în realitate, nu suntem aşa, adică… nu poţi fi în toiul acţiunii permanent, trebuie să te mai şi retragi… pricepi ce vreau să zic?

Leamas pricepea. Cu ochii minţii, vedea lungul drum din afara Rotterdamului, drumul acela lung şi drept pe lângă dune, şi valul de refugiaţi care îl străbăteau; vedea micul avion la kilometri întregi depărtare, vedea procesiunea aceea care se oprea şi-l privea; şi avionul venind spre ei, aproape atingând dunele; vedea haosul, iadul acela fără sens, în timp ce bombele loveau drumul.

— Nu pot să vorbesc aşa, Control, zise el în cele din urmă. Ce vrei să fac?

— Vreau să mai rămâi activ o vreme.

Leamas nu răspunse, aşa încât Control continuă:

— Etica activităţii noastre, aşa cum văd eu lucrurile, se bazează pe o ipoteză simplă, şi anume, că nu suntem niciodată agresorii. Crezi că-i cinstit?

Leamas aprobă cu o mişcare a capului. Orice, numai să evite să vorbească.

— În felul ăsta facem lucruri dezagreabile, doar că suntem în defensiva. Chestia asta, cred, este corectă. Noi facem lucruri neplăcute pentru ca oamenii obişnuiţi de aici şi din alte părţi să poată dormi în siguranţă noaptea în paturile lor. E prea romantic? Sigur că, din când în când, ne ocupăm cu treburi foarte urâte. Zâmbi şmechereşte ca un şcolar. Şi atunci când cumpănim moralitatea, ne tentează mai degrabă comparaţiile necinstite; la urma urmelor, doar nu poţi compara idealurile uneia dintre părţi cu metodele celeilalte, nu?

Leamas nu mai înţelegea nimic. Auzise că tipul spunea o mulţime de aiureli înainte de a înfige cuţitul, dar nu-i mai fusese dat să audă aşa ceva niciodată.

— Trebuie să compari metodă cu metodă, şi ideal cu ideal. Aş zice că, de la război încoace, metodele noastre - ale noastre şi cele ale părţii adverse - au devenit foarte asemănătoare. Nu poţi fi mai puţin necruţător decât partea adversă pur şi simplu pentru că politica guvernului tău este generoasă, nu-i aşa? Râse încetişor în barbă şi apoi preciză: Chestia asta nu se cuvine absolut deloc.

„Pentru numele lui Dumnezeu, reflectă Leamas, e ca şi cum ai lucra pentru un afurisit de cleric. Ce urmăreşte de fapt?”

— Din cauza asta, continuă Control, cred că ar trebui să încercăm să ne descotorosim de Mundt… Ei, fir-ar, făcu, întorcându-se enervat spre uşă. Unde este cafeaua aia nenorocită?

Traversă încăperea până la uşă, o deschise şi vorbi cu o fată nevăzută din cealaltă încăpere. Când reveni, adăugă:

— Cred cu toată sinceritatea că ar trebui să scăpăm de el, dacă putem.

— De ce? Nu mai avem nimic în Germania de Est, absolut nimic. Chiar tu ai spus-o adineaori - Riemeck a fost ultimul. Nu mai avem ce apăra.

Control se aşeză şi-şi privi mâinile o vreme.

— Nu e întru totul adevărat, răspunse în cele din urmă. Dar nu cred că e cazul să te plictisesc cu amănunte.

Leamas ridică din umeri.

— Spune-mi, continuă Control, te-ai săturat de spionaj? Iartă-mă dacă repet întrebarea. Vreau să zic că, aici, înţelegem acest fenomen, îţi dai seama. Întocmai ca la proiectanţii de avioane… cred că termenul este uzură. Te rog să spui dacă e aşa.

Lui Leamas îi reveni în minte zborul spre casă din dimineaţa aceea şi se miră.

— Dacă ai fi obosit, adăugă Control, ar trebui să găsim altă cale de a avea grijă de Mundt. Ideea care-mi trece mie prin minte este puţin cam neobişnuită.

Fata aduse cafeaua. Puse tava pe birou şi turnă în