— Ce netoată, exclamă, parcă pentru sine. Mi se pare surprinzător că nu mai găseşti una bună. Tare aş fi vrut să nu plece Ginnie în concediu în astfel de momente. Un timp, amestecă în cafea cu deznădejde. E absolut necesar să-l discredităm pe Mundt, întări el. Ia zi, bei mult? Whisky şi chestii din astea?

Leamas crezuse că este obişnuit cu Control.

— Beau niţel. Mai mult decât majoritatea, presupun.

Control aprobă din cap cu înţelegere.

— Ce ştii despre Mundt?

— E un asasin. A fost aici cu vreun an sau doi în urmă, lucra la Misiunea Est-Germană a Oţelului. Pe vremea aceea aveam acolo un consilier, Maston.

— Exact.

— Mundt avea un agent, soţia unui diplomat. A ucis-o.

— A încercat să-l omoare pe George Smiley. Şi bineînţeles că l-a împuşcat pe soţul femeii. E un tip dezgustător. Fost membru în organizaţia hitleristă de tineret, chestii de genul ăsta. Nici pe departe tipul comunistului intelectual. Un adept al Războiului Rece.

— Ca şi noi, observă sec Leamas.

Control nu zâmbi.

— George Smiley cunoştea bine cazul. Nu mai lucrează pentru noi, dar cred că ar trebui să-l găseşti. Face nişte chestii legate de Germania secolului al şaptesprezecelea. Locuieşte în Chelsea, chiar dincolo de Sloane Square. Bywater Street, o ştii?

— Da.

— Şi Guillam s-a ocupat de caz. E în Satelittes Four, la etajul unu. Mă tem că toate s-au schimbat de pe vremea când le ştiai tu.

— Da.

— Stai o zi sau două cu ei. Ei ştiu ce am de gând. Apoi mă întrebam dacă nu ai chef să petreci sfârşitul de săptămână cu mine. Soţia mea, adăugă el în grabă, are grijă de mama ei, din păcate. Nu vom fi decât noi doi.

— Mulţumesc! Mi-ar face plăcere.

— În felul ăsta putem vorbi despre toate în linişte. Ar fi foarte agreabil. Cred că ai putea să faci o mulţime de bani din asta. Tot ceea ce ai câştiga ar fi al tău.

— Mulţumesc.

— Asta, fără îndoială, dacă eşti sigur că vrei să… nu-i vorba de uzură sau de chestii din astea?

— Dacă se pune problema să-l omor pe Mundt, sunt gata!

— Sincer, chiar eşti? întrebă Control politicos. Apoi, după ce-l privi gânditor pe Leamas preţ de-o clipă, zise: Da, cred că vorbeşti serios. Dar nu trebuie să ai impresia că eşti obligat să spui asta. Ce vreau să zic e că, în lumea noastră, trecem atât de rapid de la ură la dragoste - ca anumite sunete pe care un câine nu le poate auzi. Tot ce rămâne la sfârşit este un fel de greaţă; nu mai vrei să produci suferinţă niciodată. Iartă-mă, dar nu asta ai simţit mai curând, atunci când Karl Riemeck a fost împuşcat? Nu ură faţă de Mundt, nu dragoste pentru Karl, ci o senzaţie dureroasă de lehamite, ca o lovitură asupra unui trup amorţit… Mi s-a spus că ai umblat toată noaptea - pur şi simplu ai mers pe străzile Berlinului. Aşa este?

— E adevărat că am fost să mă plimb.

— Toată noaptea?

— Da.

— Ce s-a întâmplat cu Elvira?

— Dumnezeu ştie… Mi-ar plăcea să i-o coc lui Mundt, mărturisi Leamas.

— Bine… bine. Apropo, în caz că te întâlneşti cu vreunul dintre vechii prieteni, nu cred că are rost să discuţi despre chestia asta. De fapt, adăugă Control după un timp, în locul tău, eu nu mi-aş petrece prea mult timp cu ei. Lasă-i să creadă că ne-am purtat urât cu tine. E preferabil să fim consecvenţi, nu-i aşa?

Declinul

Nimeni nu fu foarte surprins când Leamas fu trecut pe linie moartă. În esenţă, Berlinul reprezentase ani de zile un eşec, şi cineva trebuia să plătească oalele sparte. În plus, era bătrân pentru munca operativă, unde reflexele trebuie deseori să fie la fel de rapide ca acelea ale unui jucător de tenis profesionist. Leamas se descurcase bine în război, toată lumea ştia asta. În Norvegia şi în Olanda rămăsese cumva ostentativ în viaţă, iar la sfârşitul războiului îi dăduseră o medalie şi-l lăsaseră să plece. Ulterior, bineînţeles că-l făcuseră să se întoarcă. Era un ghinion în legătură cu pensia lui, hotărât ghinion. Serviciul de contabilitate scăpase informaţia, în persoana lui Elsie. Elsie spusese la cantină că bietul Alec Leamas va trebui să se descurce doar cu 400 de lire sterline pe an, pentru că nu avea vechime neîntreruptă. Elsie credea sincer că asta era o regulă care ar fi trebuit schimbată; la urma urmelor, domnul Leamas îşi făcuse datoria, nu? Dar, uite, erau cu controlul financiar pe cap, nici pe departe ca-n vremurile apuse, şi apoi, ce-ar fi putut face ei? Chiar şi în zilele alea proaste din timpul lui Maston reuşiseră să se descurce mai bine.

Leamas, li se spunea celor nou-veniţi, reprezintă vechea şcoală; pasiune, curaj şi crichet, şi franceză învăţată în şcoală. În cazul lui Leamas, aspectul ăsta s-a nimerit să nu fie corect, pentru că era bilingv în ce priveşte germana şi engleza, iar olandeza lui era admirabilă; şi nici nu-i plăcea crichetul. Dar e drept că nu absolvise o universitate.

Contractul lui mai era valabil câteva luni, aşa că îl trimiseră să-şi desfăşoare activitatea la Serviciul financiar. Serviciul financiar era diferit de cel de contabilitate; se ocupa de plăţile peste hotare, de finanţarea agenţilor şi a operaţiunilor. Majoritatea treburilor de la Financiar ar fi putut fi făcute de un curier, dacă n-ar fi fost vorba de gradul mare de discreţie pe care-l implicau, aşa că Serviciul financiar era una dintre multele secţii considerate drept un cimitir al elefanţilor pentru ofiţerii care aveau să fie îngropaţi curând.

Leamas deveni nepăsător faţă de sine însuşi.

Procesul acesta al nepăsării faţă de propria persoană este în general considerat unul care durează, dar în cazul lui Leamas nu era aşa. În ochii colegilor lui se transformase dintr-un om dat deoparte în mod onorabil într-o epavă plină de resentimente şi într-un beţiv - totul în doar câteva luni. Beţivii sunt caracterizaţi de un anume soi de stupiditate, mai ales când sunt treji, un soi de detaşare de realitate pe care cei lipsiţi de spirit de observaţie o interpretează drept confuzie şi pe care Leamas o deprindea cu o viteză nefirească. Se deda la mici înşelăciuni, împrumuta sume nesemnificative