de la secretare şi neglija să le înapoieze, sosea târziu sau pleca devreme sub vreun pretext mormăit printre dinţi. La început, colegii îl tratară cu indulgenţă; poate că declinul lui îi speria la fel cum ne sperie ologii, cerşetorii şi invalizii, pentru că ne temem că şi noi am putea deveni ca ei; dar, în cele din urmă, neglijenţa şi răutatea brutală, iraţională de care dădea dovadă îl izolară.

Oarecum spre surprinderea oamenilor, lui Leamas nu părea să-i pese că e trecut pe linie moartă. Aveai impresia că voinţa i se năruise brusc. Secretarele începătoare, care nu voiau să creadă că serviciile de spionaj sunt populate de muritori obişnuiţi, se neliniştiră când constatară că Leamas decăzuse în mod evident şi definitiv. Avea mai puţină grijă de felul în care arăta şi îi păsa mai puţin de ce se petrecea în jurul lui, prânzea la cantina care era rezervată în mod normal personalului tânăr, şi se zvonea că bea. Deveni un singuratic, aparţinând acelei triste categorii de oameni activi lipsiţi prematur de activitate; înotători cărora le este interzis să intre în apă sau actori alungaţi de pe scenă.

Unii spuneau că făcuse o greşeală la Berlin şi că de aceea reţeaua lui fusese anihilată; nimeni nu ştia ce se întâmplase de fapt. Toţi erau de acord că fusese tratat cu o asprime neobişnuită, chiar şi de către un departament de cadre care nu era faimos pentru filantropie. Îl arătau cu degetul pe ascuns când trecea, aşa cum bărbaţii arată spre un atlet din trecut, şi spuneau:

— Ăsta e Leamas. A făcut o gafă la Berlin. Jalnic felul în care a decăzut.

Apoi, într-o bună zi, dispăruse. Nu spusese nimănui la revedere, se pare că nici măcar lui Control. Lucrul ăsta nu era surprinzător în sine. Natura Serviciului excludea despărţirile elaborate şi dăruirea de ceasuri de aur, dar, chiar şi după aceste standarde, plecarea lui Leamas fusese foarte bruscă. Din câte-şi puteau da seama, plecarea lui se petrecuse înainte de expirarea legală a contractului. Elsie de la Contabilitate dăduse una sau două frânturi de informaţii: Leamas scosese toţi banii din salariu pe care-i mai avea, ceea ce, dacă Elsie nu se înşela, însemna că tipul avea probleme cu banca. Prima urma să-i fie plătită la sfârşitul lunii, nu ştia cât, dar sigur nu era vorba de patru cifre, bietul băiat. Carnetul său de asigurări fusese trimis la vechea adresă. Cei de la Cadre aveau o adresă a lui, adăugase Elsie cu năduf, dar bineînţeles că nu o dezvăluiau, nu Serviciul cadre.

Pe urmă fusese povestea cu banii. Ajunsese la urechile oamenilor - ca de obicei, nimeni nu ştia de unde - vestea că plecarea precipitată a lui Leamas avea legătură cu nişte nereguli în conturile de la Serviciul financiar. Lipsea o sumă măricică (nu din trei cifre, ci din patru, potrivit unei doamne cu păr albastru care lucra la centrala telefonică), dar reuşiseră să o recupereze, aproape toată, şi îi puseseră poprire pe pensie. Alţii se arătau sceptici - dacă Alec ar fi vrut să jefuiască o casă de bani, spuneau ei, ar fi folosit alte metode, mai potrivite, şi nu s-ar fi amestecat în conturile Instituţiei. Nu că n-ar fi fost în stare de asta - numai că ar fi făcut-o mai inteligent. Dar cei mai puţin impresionaţi de potenţialul infracţional al lui Leamas arătau cu degetul la consumul mare de alcool, la cheltuielile pentru altă casă, la discrepanţa fatală între cât era plătit acasă şi sumele din străinătate, şi, mai presus de toate, arătau acuzator spre tentaţiile puse în calea unui individ care mânuieşte sume mari de bani negri când ştie că zilele sale în Serviciu sunt numărate. Toţi erau de acord că, dacă Alec îşi vârâse mâinile în butoiul cu miere, era terminat pentru totdeauna - cei de la Departamentul de reorientare nici nu l-ar băga în seamă, iar cei de la Cadre nu i-ar da recomandări - sau i-ar da unele aşa de glaciale, încât şi cel mai entuziast angajator s-ar cutremura la vederea lor. Delapidarea era singurul păcat pe care Cadrele nu te lăsa în veci să-l uiţi - şi nici ei nu-l uitau vreodată. Dacă era adevărat că Alec furase Centrul din Cambridge Circus, atunci avea să ducă mânia celor de la Cadre cu el în groapă, iar Serviciul cadre nu avea să dea vreun ban nici măcar pentru linţoliu.

Vreo săptămână sau două după plecarea lui, câţiva se întrebaseră ce se alesese de el. Dar foştii săi prieteni învăţaseră deja să se ţină departe de el. Se transformase într-un pisălog plin de resentimente, care ataca sistematic Centrul şi conducerea lui, ceea ce el numea „băieţii de la cavalerie”, care, după cum spunea, îi administrau treburile ca şi când ar fi fost un club al regimentului. Nu rata nicio ocazie sa-i persifleze pe americani şi serviciile lor secrete. Părea sa-i urască mai mult decât ura Abteilung, la care nu se referea aproape niciodată. Dădea de înţeles că ei i-ar fi compromis reţeaua; asta părea să fi devenit pentru el o obsesie, o slabă consolare care făcea din el o companie neplăcută, aşa încât cei care îl cunoscuseră şi, chiar dacă tacit, îl şi plăcuseră, se debarasară de el. Plecarea lui Leamas nu produsese niciun val, doar o unduire uşoară a apei; alte vânturi şi schimbarea anotimpurilor o făcuseră curând uitată.

*

*      *

Apartamentul lui era mic şi mizer, cu un tapet cafeniu cu poze din Clovelly. Dădea direct în spatele unor depozite cenuşii din piatră, ale căror ferestre fuseseră vopsite, din raţiuni estetice, cu creozot. Deasupra depozitului locuia o familie de italieni care se certau noaptea şi băteau covoare dimineaţa. Leamas avea prea puţine obiecte cu care să-şi mai înfrumuseţeze încăperile. Cumpărase câteva abajururi ca să mascheze becurile, şi două aşternuturi ca să înlocuiască bucăţile de pânză de sac pe care i le dăduse proprietarul. Leamas tolera restul: perdelele cu modele florale, netivite, carpetele maro uzate şi mobilierul greoi din lemn închis la culoare, ceva în genul unei camere de cămin a unui marinar. Pentru un şiling, avea apă fierbinte de la