Avea nevoie de un serviciu. Era lefter. Aşadar, poate că poveştile cu delapidarea erau adevărate. Leamas găsea că ofertele pe care i le făcuse Centrul de a-şi schimba domiciliul şi serviciul erau modeste şi absolut nepotrivite. Întâi încercase să obţină o slujbă în comerţ. O firmă care producea adezivi industriali se arătase interesată de solicitarea lui pentru postul de director adjunct şi de funcţionar la Personal. Fără să ia în seamă referinţele nepotrivite pe care i le dăduse Centrul, firma nu cerea nicio calificare, şi îi oferise şase sute de lire sterline pe an. Stătuse o săptămână, la sfârşitul căreia duhoarea oribilă a uleiului de peşte râncezit îi pătrunsese în haine şi în păr, umplându-i nările precum miasma morţii. Oricât s-ar fi spălat, mirosul nu se ducea, aşa că, în cele din urmă, Leamas se tunsese la piele şi aruncase două dintre cele mai bune costume ale sale. Mai petrecuse o altă săptămână încercând să vândă enciclopedii gospodinelor din suburbii, dar nu era genul de bărbat pe care să-l placă sau să-l înţeleagă gospodinele; nu aveau nevoie de Leamas, darămite de enciclopediile lui. Seară de seară se întorcea plictisit în apartamentul lui, cu mostra lui stupidă sub braţ. La sfârşitul săptămânii de probă, telefonase la companie, spunându-le că nu vânduse nimic. Fără să se arate surprinşi, îi reamintiseră de obligaţia de a restitui mostra dacă va înceta să mai lucreze pentru ei, şi închiseseră. Leamas ieşise furios din cabina telefonică, lăsând acolo exemplarul din enciclopedie, se dusese la o cârciumă şi se îmbătase criţă pentru 25 de şilingi, pe care nu şi-i putea permite. Îl aruncaseră în stradă pentru că strigase la o femeie care încerca să-l agaţe. Îi spuseseră să nu-l mai vadă pe acolo vreodată, dar o săptămână mai târziu uitaseră complet de asta. Leamas începuse să devină cunoscut în zonă.

Începuse să fie cunoscut şi în alte părţi, silueta cenuşie, care-şi ţâra picioarele, din Mansions{6}. Nu făcea risipă de cuvinte, nu avea niciun prieten, bărbat, femeie sau animal. Bănuiau că are necazuri, că fugise de nevastă. Nu ştia preţul la nimic, niciodată, nu şi-l amintea când i se spunea. Îşi pipăia toate buzunarele de câte ori căuta mărunţiş, uita mereu să aducă un coş, întotdeauna cumpăra pungi. Nu era simpatizat, dar oamenilor aproape că le părea rău de el. Gândeau şi că este murdar, fiindcă nu se bărbierea în weekend, iar cămăşile îi erau veşnic îngălate. O oarecare doamnă McCaird din Sudbury Avenue îi făcuse curat timp de o săptămână, dar, neprimind nici măcar o vorbă politicoasă de la el, îl lăsase baltă. Era o sursă de informaţii importantă pe stradă, unde negustorii îşi spuneau unul altuia că trebuie să ştie în caz că Leamas cere pe datorie. Sfatul doamnei McCaird fusese: fără credit. Leamas nu primea niciodată nicio scrisoare, spunea ea, iar ei se puseseră de acord că era o chestie gravă. Nu avea nicio poză, doar câteva cărţi; părerea ei era că una dintre cărţi era pornografică, dar nu putea fi sigură, pentru că era scrisă într-o limbă străină. Mai credea, de asemenea, că se descurca doar cu puţin, iar puţinul acela era pe sfârşite. Ştia că îşi încasează ajutorul social joia. Bayswater Street era avertizată şi nu avea nevoie de un al doilea avertisment. Toţi auziseră de la doamna McCaird că bea de stinge, lucru confirmat de cârciumar. Cârciumarii şi servitoarele nu sunt genul care să dea pe datorie clienţilor lor, dar informaţiile lor sunt preţuite de cei care fac asta.

Liz

În cele din urmă, acceptă slujba de la bibliotecă. Oficiul de Plasare a Forţei de Muncă îl trimitea acolo în fiecare joi dimineaţă, când îşi încasa ajutorul de şomaj, dar el refuzase întotdeauna.

— Nu e chiar ceea ce-ai visat, spuse domnul Pitt, dar plata e onorabilă, iar munca e uşoară pentru un om cu carte.

— Ce fel de bibliotecă? întrebă Leamas.

— E Biblioteca pentru Cercetări Psihologice Bayswater. Este o fundaţie. Au mii de volume, de toate felurile, şi le-au fost lăsate moştenire numeroase altele. Au nevoie de un om.

Îi luă ajutorul de şomaj şi bucăţica de hârtie.

— Sunt o adunătură bizară, adăugă domnul Pitt, dar, la urma urmelor, nici tu nu eşti un tip statornic, nu? Cred că e momentul să faci o încercare, ce zici?

Era ceva ciudat în legătură cu Pitt. Leamas era sigur că-l mai văzuse undeva. În Centrul din Cambridge Circus, în timpul războiului.

Biblioteca semăna cu interiorul unei biserici, şi era foarte frig. Sobele negre cu petrol, aflate la fiecare capăt al încăperii, o făceau să miroasă a parafină. În mijlocul sălii era un ghişeu, semănând cu boxa martorilor, şi înăuntru şedea domnişoara Crail, bibliotecara.

Lui Leamas nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea lucra pentru o femeie. Nimeni de la Oficiul de Plasare nu suflase o vorbă despre asta.

— Sunt noul ajutor, spuse. Numele meu este Leamas.

Domnişoara Crail ridică ochii din cartoteca ei şi-i aruncă o privire aspră, ca şi când ar fi auzit un cuvânt urât:

— Ajutor? Cum adică, ajutor?

— Asistent. De la Oficiul de Plasare a Forţei de Muncă. Domnul Pitt.

Împinse peste tejghea un formular tras la xerox, cu datele lui personale completate cu un scris înclinat. Domnişoara Crail îl luă şi-l studie.

— Eşti domnul Leamas. Nu era o întrebare, ci doar prima fază a unei investigaţii laborioase, menite să descopere toate faptele. Şi eşti de la Oficiul de Plasare.

— Nu. Am fost trimis de Oficiul de Plasare. Mi-au spus că aveţi nevoie de un asistent.

— Înţeleg. Un zâmbet înţepenit.

În momentul acela sună telefonul: femeia ridică receptorul şi începu să se certe cu cineva pe un ton violent. Leamas bănuia că se ceartă tot timpul; nu exista vreo introducere. Femeia ridică tonul şi începu să se certe în legătură cu nişte bilete la un concert. El ascultă un minut sau două, apoi se îndreptă spre rafturile cu cărţi. Observă o fată într-una dintre nişe, cocoţată pe o scară şi aranjând nişte tomuri voluminoase.

— Sunt tipul cel nou, zise, şi numele meu e Leamas.

Ea coborî de pe scară şi-i strânse mâna, puţin cam