— Eu sunt Liz Gold. Îmi pare bine! Ai cunoscut-o pe domnişoara Crail?

— Da, dar acum vorbeşte la telefon.

— Presupun că se ceartă cu mama ei. Ce-o să faci?

— Habar n-am! Treabă.

— Deocamdată înregistrăm; domnişoara Crail s-a apucat de un nou index.

Era înaltă, o fată neîndemânatică, lungă, cu talia înaltă şi cu picioare lungi. Purta pantofi cu talpă plată, în genul celor de balet, ca să mai reducă din înălţime. Chipul ei, aidoma trupului, era o combinaţie de elemente de dimensiuni mari, care păreau să ezite între urâţenie şi frumuseţe. Leamas bănuia că are în jur de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, şi că este evreică.

— E o simplă chestiune de verificare a cărţilor, daca sunt în raft. Fiecare carte are un număr de înregistrare. După ce ai verificat, treci în creion noua cotă şi o marchezi în index.

— Şi pe urmă ce se întâmplă?

— Numai domnişoara Crail are voie să treacă noua cotă cu cerneală. Asta e regula.

— Regula cui?

— A domnişoarei Crail. De ce nu începi cu arheologia?

Leamas încuviinţă din cap, şi se îndreptară împreună spre următoarea firidă, unde, pe podea, se afla o cutie de pantofi plină de fişe.

— Ai mai făcut aşa ceva? îl întrebă fata.

— Nu. Leamas se opri, luă mai multe fişe în mână şi le răsfoi. M-a trimis domnul Pitt. De la Oficiul de Plasare a Forţei de Muncă. Puse fişele înapoi. Numai domnişoara Crail poate trece cu cerneală şi în fişe? se interesă el.

— Da!

Fata îl lăsă acolo şi, după o clipă de ezitare, el luă o carte şi se uită la prima pagină. Se numea Descoperiri arheologice din Asia Minor, volumul patru. Nu păreau să aibă decât volumul patru.

*

*      *

Era ora unu şi lui Leamas îi era foame, aşa că se duse spre nişa unde Liz Gold sorta volumele şi întrebă:

— Ce se întâmplă la prânz?

— A, eu îmi aduc sendvişuri. Părea puţin încurcată. Dacă vrei, pot să-ţi dau câteva. Nu e nicio cafenea prin apropiere.

Leamas refuză printr-o mişcare a capului.

— Mulţumesc, o să ies. Am de făcut nişte cumpărături.

Fata îl urmări cum iese pe uşile batante.

Era două şi jumătate când se întoarse. Mirosea a whisky. Avea o sacoşă plină de legume şi o alta cu diverse produse de băcănie. Le puse jos, într-un colţ al nişei şi, plictisit, începu iar să se ocupe de cărţile de arheologie. Le ştampila de vreo zece minute când îşi dădu seama că domnişoara Crail îl urmăreşte.

— Domnule Leamas!

Era deja la jumătatea scării, aşa că se uită în jos peste umăr şi spuse:

— Da?

— Ştiţi cumva de unde au apărut sacoşele astea?

— Sunt ale mele.

— Aha. Sunt ale dumneavoastră.

Leamas aştepta.

— Regret, continuă ea în cele din urmă, dar nu permitem aducerea cumpărăturilor în bibliotecă.

— Unde aş putea să le pun în altă parte? Nu e niciun loc unde să le pot pune.

— Nu în bibliotecă, replică ea.

Leamas o ignoră şi-şi îndreptă din nou atenţia supra secţiei de arheologie.

— Dacă v-aţi lua doar pauza obişnuită pentru prânz, continuă domnişoara Crail, nu aţi avea timp să faceţi cumpărături. Nimeni dintre noi nu are, nici domnişoara Gold, nici eu; noi nu avem timp de cumpărături.

— De ce nu vă luaţi o jumătate de oră în plus? întrebă Leamas. Atunci aţi avea timp. Dacă sunteţi presată, puteţi lucra o jumătate de oră în plus seara. Asta, dacă sunteţi constrânsă.

Domnişoara Crail mai rămase câteva clipe privindu-l şi evident gândindu-se la o replică. În cele din urmă anunţă:

— O să discut chestia asta cu domnul Ironside. Şi plecă.

La cinci şi jumătate fix, domnişoara Crail îşi puse haina şi, cu un: „Noapte bună, domnişoară Gold“, spus pe un ton ascuţit, ieşi. Leamas bănuia că toată după-amiaza clocise în minte ce să spună sau ce să facă în legătură cu sacoşele de cumpărături. Se îndreptă spre nişa unde Liz Gold şedea pe treapta de jos a scării şi citea ceea ce părea o broşură. Când îl văzu pe Leamas, îi dădu drumul în poşetă, cu un sentiment de vinovăţie, şi se ridică.

— Cine-i domnul Ironside? întrebă Leamas.

— Cred că nu există, răspunse ea. Este arma ei secretă când nu are replică. Odată am întrebat-o cine este. S-a tot codit, a făcut pe misterioasa spunând: „N-are importanţă”. Cred că nu există.

— Nici în privinţa domnişoarei Crail nu sunt prea sigur, zise Leamas, iar Liz Gold zâmbi.

La ora şase fata încuie şi dădu cheile custodelui, un bărbat foarte în vârstă, care suferise un şoc în Primul Război Mondial şi care, după cum susţinea Liz, stătea treaz toată noaptea în caz că avea loc vreun contraatac al nemţilor. Afară era un frig muşcător.

— Ai mult de mers? întrebă Leamas.

— Douăzeci de minute pe jos. Întotdeauna merg pe jos. Dar tu?

— Aproape, replică Leamas. Noapte bună!

Fără grabă, se întoarse în apartamentul lui. Intră şi răsuci comutatorul de lumină. Nu se întâmplă nimic. Încercă lumina din minuscula bucătărie şi, în cele din urmă, radiatorul electric vârât în priză lângă pat. Pe pragul uşii era o scrisoare. O ridică şi se duse cu ea pe palierul cu lumină galbenă şi palidă. Era de la compania de electricitate, care anunţa cu regret că nu are altă soluţie decât să întrerupă curentul electric până când se va rezolva problema fabuloasei sume de nouă lire, patru şilingi şi opt penny.

*

*      *

Devenise duşmanul domnişoarei Crail, iar domnişoarei Crail tocmai duşmanii îi plăceau. Fie se uita încruntată la el, fie îl ignora, iar când se apropia, începea să tremure, privind în stânga şi-n dreapta, ori căutând ceva cu care să se apere, ori poate o cale de scăpare. Din când în când era grozav de ofensată, de exemplu atunci când el îşi agăţase pelerina de ploaie în cuierul ei, iar ea stătuse tremurând în faţa cuierului timp de cinci minute întregi, până când Liz observase şi îl strigase pe Leamas. Leamas se dusese la ea şi o întrebase:

— Ce vă supără, domnişoară Crail?

— Nimic, ripostase ea cu voce gâfâită şi parcă înghiţindu-şi cuvintele. Absolut nimic.

— E ceva în neregulă cu haina mea?

— Absolut nimic.

— În regulă, replicase el şi se duse la nişa lui.

În ziua aceea, domnişoara Crail tremurase fără încetare, şi jumătate din dimineaţă purtase o conversaţie telefonică în şoaptă.

— Îi povesteşte mamei ei, îi explicase Liz. Întotdeauna îi spune