Domnişoara Crail ajunsese să-l urască atât de tare pe Leamas, încât i se părea imposibil să comunice în vreun fel cu el. În zilele de leafă, când venea din pauza de masă, Leamas găsea pe a treia treaptă a scării lui un plic cu numele său scris greşit pe partea exterioară. Prima oară când se întâmplase, luase banii şi plicul şi se dusese la ea spunând: „Se scrie L-E-A, domnişoară Crail, şi are doar un singur S“, la care femeia rămăsese pur şi simplu paralizată, rotindu-şi ochii în cap şi făcându-şi furioasă de lucru cu creionul până când Leamas plecase. După aceea, ore întregi vorbise la telefon pe un ton conspirativ.

Cam la vreo trei săptămâni după ce Leamas începuse să lucreze la bibliotecă, Liz îl invită la cină. Pretinse că ideea i-a venit pe neaşteptate, la ora cinci în după-amiaza aceea; părea să-şi dea seama că, dacă l-ar fi invitat pentru a doua sau a treia zi, el ar uita, sau pur şi simplu n-ar veni, aşa că făcuse invitaţia la ora cinci. Leamas părea că nu prea vrea să accepte, dar până la urmă fu de acord.

Merseră pe jos până la ea acasă, prin ploaie, şi ar fi putut foarte bine să fie oriunde - la Berlin, la Londra, sau în orice alt oraş unde pietrele din pavaj se transformă în râuri de lumină în ploaia de seară, iar traficul se târăşte deznădăjduit pe străzile ude.

A fost prima dintre numeroasele cine pe care Leamas avea să le ia în apartamentul ei. Venea când îl chema, iar ea îl invita adesea. El nu vorbea niciodată mult. Când îşi dăduse seama că îi place să vină, Liz luase obiceiul să aşeze masa dimineaţa, înainte de a pleca la bibliotecă. Pregătea chiar şi legumele dinainte, punea lumânările pe masă, pentru că îi plăcea la nebunie lumina lumânărilor. Ştiuse dintotdeauna că era ceva în neregulă cu Leamas şi că, într-o zi, pentru vreun motiv pe care nu reuşea să-l înţeleagă, el ar putea să rupă relaţia şi atunci nu l-ar mai vedea niciodată. Încercă să-i spună că ştie. Într-o seară, îi zise:

— Du-te, când vrei să pleci. N-o să te urmăresc niciodată, Alec, iar ochii lui căprui poposiră o clipă asupra ei.

— O să-ţi spun când va trebui să plec, ripostă.

Apartamentul ei era compus doar dintr-un dormitor-sufragerie şi o bucătărie. În sufragerie erau două fotolii, un divan, o bibliotecă plină cu cărţi broşate, în special clasici pe care ea nu-i citise niciodată.

După ce mâncau, Liz obişnuia să-i vorbească, iar el stătea întins pe divan, fumând. Ea n-avea habar cât aude, nici nu-i păsa. Uneori se aşeza în genunchi lângă pat, îi lua mâna şi o lipea de obrazul ei, povestind.

Apoi, într-o seară, îl întrebă:

— Alec, tu în ce crezi? Nu râde, spune-mi!

Aşteptase şi, într-un târziu, el răspunse:

— Cred că autobuzul numărul 11 mă va duce în Hammersmith. Şi nu cred că şofer va fi Moş Crăciun.

O vreme ea păru să cântărească spusele lui, apoi îl întrebă din nou:

— Dar în ce crezi?

Leamas ridică din umeri.

— Trebuie să crezi în ceva, insistă că. Ceva cum ar fi Dumnezeu - ştiu că tu crezi, Alec. Ai uneori privirea aceea, ca şi când ai avea o misiune specială, întocmai ca un preot. Alec, nu râde, e adevărat!

El negă cu o mişcare din cap.

— Îmi pare râu, Liz, ai înţeles total greşit. Nu-mi plac americanii şi nici şcolile publice. Nu-mi plac paradele militare şi nici oamenii care se joacă de-a soldaţii. Fără să zâmbească, adăugă: Şi nu-mi plac discuţiile despre Viaţă.

— Alec, dar ai putea la fel de bine să zici…

— Ar fi trebuit să mai adaug, o întrerupse Leamas, că nu-mi plac cei care-mi spun ce trebuie să cred.

Ştia că el începuse să se înfurie, dar nu se mai putea opri.

— Asta pentru că nu vrei să crezi, nu îndrăzneşti! Mintea ta e otrăvită, plină de ură. Eşti fanatic, Alec. Ştiu că eşti, dar nu ştiu în legătură cu ce. Eşti un fanatic care nu vrea să convertească pe alţii, iar asta e periculos. Eşti ca un individ care… a jurat să se răzbune, sau ceva de genul ăsta.

Ochii căprui poposiră asupra ei. Când Leamas deschise gura, fu înspăimântată de ameninţarea din glasul lui.

— Dacă aş fi în locul tău, spuse el tăios, mi-aş vedea de treaba mea!

Pe urmă zâmbi, un zâmbet şmecheresc. Nu mai zâmbise aşa niciodată, şi Liz ştia că-şi pune în joc farmecul.

— Dar Liz în ce crede? întrebă, iar femeia replică:

— Nu mă poţi duce chiar aşa de uşor, Alec.

Mai târziu în seara aceea, reluară discuţia. Leamas aduse vorba, întrebând-o dacă este o persoană religioasă.

— M-ai înţeles greşit, total greşit, ripostă ea. Nu cred în Dumnezeu.

— Atunci în ce crezi?

— În istorie.

El o privi un moment uimit, apoi râse.

— O, Liz… o, nu! Eşti o nenorocită de comunistă?

Ea încuviinţă din cap, înroşindu-se ca o fetiţă când el râse, mânioasă şi uşurată că lui nu-i păsa.

Îl convinse să rămână în seara aceea şi deveniră amanţi. El plecă la cinci dimineaţa. Liz nu reuşea să înţeleagă; ea era aşa de mândră, iar el părea ruşinat.

*

*      *

Plecă de la ea şi o luă pe străzile pustii, spre parc. Undeva pe drum, nu departe, la vreo douăzeci de metri de el, poate ceva mai mult, se vedea silueta unui bărbat în haină de ploaie, un tip scund şi cam durduliu. Se sprijinea de gardul din parc, o umbră proiectată în ceaţa mişcătoare. Când Leamas se apropie, ceaţa păru să se îngroaşe, învăluind silueta sprijinită de gard, dar când se împrăştie, tipul dispăruse.

Pe datorie

Apoi, într-o zi, cam la o săptămână după aceea, nu veni la bibliotecă. Domnişoara Crail fu încântată; până la 11.30 îi relatase maică-sii, iar după ce se întoarse de la masa de prânz, se postă în faţa rafturilor de la secţia de arheologie, unde obişnuia el să lucreze. Fixa rândurile de cărţi cu privirea, concentrându-se într-o manieră teatrală, iar Liz ştia că pretinde că încearcă să-şi dea seama dacă Leamas furase ceva.

Liz o ignoră tot restul zilei, nu îi răspunse când i se