A doua zi dimineaţa, ajunse devreme la bibliotecă. Avea oarecum sentimentul că, dacă ajunge mai devreme acolo, Leamas ar putea veni şi el mai repede; dar, pe măsură ce dimineaţa se târa spre amiază, speranţele ei se năruiră şi fu sigură că el nu va mai veni niciodată. Uitase să-şi facă sendvişuri în dimineaţa aceea, aşa că se hotărî să ia un autobuz până pe Bayswater Road şi să se ducă la ABC. Se simţea bolnavă şi pustiită, dar nu-i era foame. Oare să se ducă să-l caute? Promisese să nu-l urmărească niciodată, dar el îi promisese să-i spună; să se ducă oare să-l caute?

Opri un taxi şi dădu adresa lui.

*

*      *

Urcă scările murdare şi întunecoase, şi apăsă pe butonul soneriei de la uşa lui. Soneria părea stricată; nu auzi nimic. Pe pragul uşii se aflau trei sticle de lapte şi o scrisoare de la compania de electricitate. Ezită o clipă, apoi lovi cu putere în uşă, şi auzi gemetele slabe ale unui bărbat. Se repezi pe scări la apartamentul de dedesubt, bătu cu forţă şi sună la uşă. Nu răspunse nimeni, şi atunci coborî în fugă încă un rând de scări, trezindu-se în odaia din spate a unei băcănii. Într-un colţ, o bătrână şedea pe un balansoar şi se legăna înainte şi înapoi.

— Apartamentul de la ultimul etaj, aproape că strigă Liz, e cineva acolo foarte bolnav. Cine are o cheie?

Bătrâna o privi un moment, apoi strigă spre camera din faţă unde se afla magazinul.

— Arthur, vino încoace, Arthur, e o fată aici!

Un bărbat în salopetă maro şi cu o pălărie cenuşie moale se uită spre uşă şi zise:

— O fată?

— E cineva grav bolnav în apartamentul de la ultimul etaj, spuse Liz, nu se poate mişca până la uşă s-o descuie. Aveţi o cheie?

— Nu, replică băcanul, dar am un ciocan. Şi se repeziră împreună în sus pe scări, băcanul purtând încă pălăria pe cap, cu o şurubelniţă grea şi cu un ciocan în mână. Bătură în uşă cu putere şi, cu răsuflarea tăiată, aşteptară să răspundă cineva. Nu răspunse nimeni.

— Puţin mai înainte am auzit un geamăt, zău că da, şopti Liz.

— Plăteşti uşa dacă o sparg?

— Da.

Ciocanul făcu un zgomot îngrozitor. Din trei lovituri, bărbatul reuşi să smulgă o bucată din tocul uşii, iar odată cu ea se desprinse şi yala. Liz intră prima, urmată de băcan. În încăpere era întuneric şi un frig pătrunzător, dar pe patul din colţ reuşiră să desluşească silueta unui bărbat.

„O, Doamne, îi trecu prin cap lui Liz, dacă e mort nu cred că pot să-l ating“, dar se apropie de el şi observă că era viu. Trase draperiile şi îngenunche lângă pat.

— O să vă sun dacă am nevoie de dumneavoastră, mulţumesc, spuse fără să întoarcă privirea, şi băcanul aprobă cu un semn din cap, apoi se duse în jos pe scări. Alec, ce s-a întâmplat? Din ce cauză eşti bolnav? Ce s-a întâmplat, Alec?

Leamas îşi întoarse capul pe pernă. Ochii lui adânciţi în orbite erau închişi. Barba întunecată contrasta cu paloarea feţei.

— Alec, trebuie să-mi spui, te rog, Alec!

Îi ţinea mâna între ale ei. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Disperată, se întreba ce să facă; apoi, se ridică, se repezi în bucătărioară şi puse un ibric cu apă la fiert. Nu-i era foarte limpede ce avea să facă, dar o liniştea faptul că se ocupă cu ceva. Lăsă ibricul pe aragaz, îşi luă poşeta, luă cheia lui Leamas de pe noptieră şi coborî în fugă toate cele patru etaje, ajunse în stradă, apoi traversă, şi se duse la drogherie, la domnul Sleaman. Cumpără nişte piftie de viţel, nişte concentrat de carne de vită şi un flacon de aspirină. Se îndreptă spre ieşire, apoi se întoarse şi cumpără un pachet de pesmeţi. Toate o costaseră 16 şilingi, ceea ce însemna că mai avea în poşetă patru şilingi şi 11 lire sterline pe carnetul de cecuri, dar nu putea să scoată niciun ban până mâine. Când ajunse înapoi în apartament, ibricul tocmai începuse să sfârâie.

Făcu supa de carne cum o făcea mama ei, într-un pahar cu o linguriţă în el ca să nu se spargă, şi în tot acest timp îşi ţinu privirea îndreptată spre el, ca şi când i-ar fi fost teamă că putea muri.

Trebui să-l sprijine ca să-l facă să bea supa. Nu avea decât o pernă şi nu existau pernuţe fantezi în încăpere, aşa că luă pardesiul lui de după uşă, îl împături şi îl aranjă în spatele pernei. O îngrozea ideea că-l atinge, era lac de sudoare, iar părul lui scurt şi grizonat era ud şi slinos. Puse ceaşca lângă pat şi îi ţinu capul cu o mână, iar cu mâna cealaltă îi dădu supa. După câteva linguri, pisă două aspirine şi i le puse în lingură. Îi vorbea ca unui copil, şezând pe marginea patului şi privindu-l; din când în când, îşi trecea degetele prin părul şi peste faţa lui, şi îi şoptea numele fără încetare:

— Alec, Alec.

Încet-încet, Leamas începu să respire mai regulat, iar trupul i se relaxă atunci când, de la durerea şi de la încordarea datorate febrei, alunecă spre liniştea somnului. Liz, care-l păzea, simţea că tot ce fusese mai râu trecuse. Pe neaşteptate, îşi dădu seama că aproape se făcuse întuneric.

După care se simţi ruşinată, pentru că ştia că ar fi putut face curăţenie şi ordine. Sări în picioare, aduse aspiratorul şi o cârpă de praf de la bucătărie, şi se apucă de treabă cu o energie frenetică. Găsi un şervet curat şi-l puse pe noptieră, apoi spălă ceştile şi farfurioarele desperecheate, împrăştiate peste tot în bucătărie. Când totul era gata, se uită la ceas, era opt şi jumătate. Puse din nou ibricul pe aragaz, apoi se întoarse lângă pat. Leamas o privea.

— Alec, te rog, nu fi supărat, te rog! spuse. Plec. Promit că plec, dar lasă-mă să-ţi pregătesc ceva ca lumea de mâncare! Eşti bolnav, nu poţi continua aşa, eşti… oh, Alec, şi se prăbuşi izbucnind în plâns, cu faţa ascunsă în mâini, iar lacrimile-i