Leamas o lăsă să plângă, urmărind-o cu ochii lui căprui, iar cu mâinile ţinea de cearşaf.

Îl ajută să se spele şi să se bărbierească şi găsi nişte aşternuturi curate. Îi dădu nişte piftie de viţel şi nişte piept de pui din borcanul cumpărat de la domnul Sleaman. Şedea pe pat privindu-l cum mănâncă, şi se gândea că nu mai fusese niciodată aşa de fericită.

Curând, el adormi, iar ea îi trase pătura până la gât, apoi merse la fereastră. Dădu la o parte perdelele foarte uzate, ridică fereastra şi privi afară. Încă două geamuri din curte mai erau luminate. Printr-unul se vedea umbra albastră şi tremurătoare a unui ecran de televizor, cu siluetele din jurul lui şezând nemişcate şi complet vrăjite; prin celălalt, o femeie destul de tânără îşi punea bigudiuri. Liz ar fi vrut să plângă pentru visurile lor deşarte.

*

*      *

Adormise în fotoliu şi se trezi când afară aproape se luminase; era înţepenită şi-i era frig. Se apropie de pat: Leamas se mişcă în timp ce ea îl privea, şi cu vârful degetului îi atinse buzele. El nu deschise ochii, dar o luă de braţ şi o trase uşurel pe pat; brusc, ea îl dori cu ardoare, nimic nu mai conta, şi îl sărută iar şi iar, apoi, când îl privi, Leamas părea să zâmbească.

*

*      *

Timp de şase zile, veni în fiecare zi. El nu-i vorbea niciodată prea mult şi, o dată, când îl întrebă dacă o iubeşte, îi zise că nu crede în basme. Ea stătea întinsă pe pat, cu capul pe pieptul lui, şi uneori el o apuca de păr cu degetele lui groase, ţinând-o strâns, iar ea râdea şi îi spunea că o doare. Vineri seara îl găsi îmbrăcat, dar neras, şi se întrebă de ce nu se bărbierise. Se simţea neliniştită, dar nu îşi dădea seama de ce. Din încăpere lipseau lucruri mici, nesemnificative - ceasul şi radioul portabil ieftin care fusese pe masă. Voia să întrebe şi nu îndrăznea. Cumpărase nişte ouă şi şuncă, pe care le pregăti pentru cină, în timp ce el şedea pe pat fumând ţigară de la ţigară. Când cina fu gata, el se duse la bucătărie şi se întoarse cu o sticlă de vin roşu.

Abia dacă scoase o vorbă în timpul cinei, iar ea îl urmărea cu privirea, fiind din ce în ce mai speriată, până când nu mai putu să suporte şi, pe neaşteptate, strigă:

— Alec… oh, Alec… ce se întâmplă? Ne despărţim?

El se ridică de la masă, îi luă mâinile, o sărută aşa cum n-o mai făcuse niciodată, şi îi vorbi îndelung, pe un ton blând, îi spuse lucruri pe care ea abia dacă le înţelegea, pe care le auzea doar pe jumătate, pentru că tot timpul ştia că asta înseamnă sfârşitul şi nimic nu mai conta.

— La revedere, Liz, îi spuse. La revedere, repetă, adăugând: Nu mă urmări. Nu din nou.

Liz dădu din cap şi murmură:

— Aşa cum am stabilit.

Era recunoscătoare pentru frigul muşcător din stradă şi pentru întunericul care-i ascundea lacrimile.

*

*      *

A doua zi dimineaţa a fost momentul când Leamas ceru pe datorie la băcănie. Făcu asta fără prea multă măiestrie, neintenţionând să-şi asigure succesul. Ceru vreo şase articole - nu depăşeau o liră sterlină - şi, după ce fuseseră împachetate şi puse într-o sacoşă, spuse:

— Mai bine îmi treceţi în cont.

Băcanul zâmbi forţat, replicând:

— Mă tem că nu pot face aşa ceva; „domnule“ lipsea cu desăvârşire.

— De ce dracu’ nu? întrebă Leamas, iar cei care stăteau la coadă în spatele lui se foiră stingheriţi.

— Nu te cunosc, ripostă băcanul.

— Fir-ar să fie, nu fi idiot, a făcut Leamas, vin aici de patru luni!

Băcanul se schimbă la faţă.

— Cerem întotdeauna o referinţă de la bancă înainte de a da pe datorie, zise, iar Leamas îşi pierdu cumpătul.

— Vorbeşti tâmpenii, îi strigă. Jumătate dintre clienţii tăi n-au călcat în viaţa lor într-o bancă şi nici n-o vor face vreodată, fir-ar al dracu’!

Asta era o erezie de neiertat, mai ales că era adevărată.

— Nu te cunosc, repetă băcanul cu glas baritonal, şi nu-mi placi! Acum, ieşi din prăvălia mea! Şi încercă să recupereze pachetul pe care, din păcate, Leamas îl ţinea deja în mână.

Ulterior, părerile fură împărţite în legătură cu ce urmase. Unii spuneau că, încercând să recupereze sacoşa, băcanul îl împinsese pe Leamas; alţii, că nu. Fie că l-a împins, fie ca nu, Leamas îl pocnise, majoritatea fiind de părere că de doua ori, fără să-şi elibereze mâna dreaptă, în care încă ținea pachetul.

Parcă ar fi administrat lovitura nu cu pumnul, ci cu latul mâinii stângi, şi apoi, în aceeaşi mişcare fenomenal de iute, cu umărul stâng; iar băcanul căzuse instantaneu, rămânând nemişcat. Mai târziu, la tribunal se afirmase - iar apărarea nu contestase - că băcanul are două răni: un pomete fracturat de la prima lovitură şi un maxilar dislocat de la a doua. Presa cotidiană relatase incidentul în mod corespunzător, dar fără să intre prea mult în detalii.

Contactul

Noaptea zăcea pe patul său din celulă, ascultând zgomotele care răzbăteau dinspre ceilalţi prizonieri. Era un puşti care plângea cu suspine şi un ocnaş bătrân care cânta On Ilkley Moor bar t’at şi bătea ritmul în gamelă. Era un gardian care striga: “Gura, George, ticălos mizerabil ce eşti“, după fiecare vers, dar nimeni nu-l lua în seamă. Mai era un irlandez care cânta cântece despre IRA, deşi ceilalţi ziceau că e în puşcărie pentru viol.

În timpul zilei, Leamas făcea exerciţii fizice cât putea de mult, în speranţa că va dormi noaptea, dar în zadar. Noaptea ştiai că eşti în închisoare: noaptea nu era nimic, nicio festă pe care să ţi-o joace vederea, nicio iluzie care să te salveze de îngrădirea dezgustătoare a celulei. Nu puteai evita gustul închisorii, mirosul uniformei de puşcărie, duhoarea pestilenţială a instalaţiilor sanitare de puşcărie, dezinfectate din abundenţă, larma deţinuţilor. Noaptea era momentul când umilinţa captivităţii devenea stăruitor de insuportabilă, acela era momentul când Leamas tânjea să se plimbe sub soarele prietenos al unui parc londonez. Acela era momentul în care ura cuşca grotescă